Introducere în doctrina LUTHERANĂ A ispășirii

Doctrina ispășirii este centrală tuturor Mărturisirilor Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea. Această doctrină vorbește despre cum moartea pe cruce a Domnului nostru Isus Cristos l-a mântuit pe omul păcătos, reconciliindu-l cu Dumnezeu, Creatorul său. Conform teologiei lui Martin Luther, Legea lui Dumnezeu a creat o prăpastie de netrecut între Dumnezeu cel sfânt și drept și omul păcătos însă Dumnezeu însuși vine la omul păcătos, în lumea păcatului, în trup omenesc, în persoana Domnului nostru Isus Cristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat - pentru a distruge acestă separație între Dumnezeu și om și pentru a crea o legătură nouă, mai presus de Legea lui Dumnezeu. Martin Luther împreună cu toți teologii Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea au afirmat faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat și a venit în lumea păcatului în persoana Domnului nostru Isus Cristos pentru a lua asupra sa toate păcatele lumii, mai precis păcatele tuturor oamenilor care au existat, există și vor exista vreodată, și le-a purtat, în propriul său trup, pe crucea de la Golgota unde, prin moartea sa sângeroasă, a făcut ispășire înaintea lui Dumnezeu pentru toate aceste păcate.

Formula Concordiei (1577) identifică sau afirmă despre Comentariul lui Martin Luther la Epistola Sfântului Paul către Galateni scris în anul 1531 faptul că este locus clasicus a doctrinei ispășirii în teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, deoarece reprezintă cea mai elaborată explicație teologică a învățăturii cu privire la ispășirea lucrată de către Domnul Isus Cristos prin jertfa sa la cruce, ispășire de care, afirmă Formula Concordiei: ”salvarea sufletelor este dependentă” (SD.3.67). Comentariul lui Martin Luther la Epistola Sfântului Paul către Galateni scris în anul 1531 a reprezentat o prelegere academică în care reformatorul de la Wittenberg s-a fundamentat pe cuvintele Sfântului Apostol Paul care spun astfel:

”Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: „Blestemat oricine este atârnat pe lemn” (Gal.3,13)

În paginile comentariului său, Martin Luther afirmă faptul că Fiul lui Dumnezeu întrupat și venit în lumea noastră – în lumea păcatului – în persoana Domnului nostru Isus Cristos, a devenit înaintea Legii, prin asumarea păcatelor noastre, cel mai mare hoț, cel mai mare criminal, cel mai mare adulter, cel mai mate tâlhar, cel mai mare blasfemitor, într-un singur cuvânt, cel mai mare păcătos care a existat vreodată. Aceasta nu pentru că el personal ar fi comis vreun păcat ci pentru că, din proprie voință, și-a asumat toate păcatele tuturor oamenilor din toate locurile și din toate timpurile. Făcând acest lucru, mai precis asumarea tuturor păcatelor, Domnul Isus Cristos, spune Martin Luther, a devenit în mod substanțial blestemul despre care vorbește Sfântul Apostol Paul în Epistola sa către Galateni, îndurând mânia deplină a lui Dumnezeu și murind pe cruce ca un săvârșitor al tuturor acestor păcate după cum ne spune tot Sfântul Apostol Paul, de data aceasta în a Doua sa Epistolă către Corinteni, unde citim astfel:

”Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21)

Cum a fost un astfel de lucru posibil? Nu a existat nici un fel de Lege care să îl fi împins pe Dumnezeu să verse asupra Fiului său mânia sa îndreptată împotriva păcatului. Nu a exista nici un fel de pasiune în Dumnezeu cu privire la pedepsirea Fiului său pentru păcatele întregii lumi și, conform teologiei Reformei Lutherane, Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lumea noastră ca să devină unul asemenea nouă și să moară pentru păcatele noastre deoarece aceste păcate i-ar fi produs o ofensă de neimaginat, o ofensă personală care putea să fie stinsă doar printr-o jertfă sângeroasă.

Teologia Reformei Lutherane afirmă faptul că milostivul și iubitorul nostru Dumnezeu a văzut faptul că omul păcătos este opresat și condamnat de către Legea sa și, în marea sa iubire față de om, a decis să îl elibereze pe acesta din acest blestem al Legii prin îndepărtarea acestor păcate condamnate de către Lege. Această îndepărtare a păcatelor vine prin iertarea lor iar acestă iertare a fost lucrată de către Dumnezeu prin Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos care, literalmente, a luat toate aceste păcate de la noi, îndepărtându-le în propria persoană. Astfel, spune Martin Luther în Comentariul său la Epistola Sfântului Paul către Galateni, Dumnezeu tatăl l-a trimis pe Dumnezeu Fiul în lumea păcatului ca să devină înaintea lui: Petru trădătorul, să devină Paul persecutorul, să devină Ion blasfemitorul, să devină Gheorghe bețivul, să devină Mihai adulterul, Alin hoțul și așa mai departe (LW.26.280). Pe scurt, Dumnezeu tatăl l-a trimis pe Dumnezeu Fiul în lumea păcatului ca să devină înaintea lui fiecare om în parte și să primească din partea Legii pedeapsa meritată de fiecare om în parte datorită păcatelor sale. Astfel, la cruce, Domnul Isus Cristos a stat înaintea lui Dumnezeu în dreptul fiecăruia dintre noi, oamenii, mai precis în locul fiecăruia dintre noi, primind și îndurând pedeapsa pe care absolut fiecare dintre noi ar fi trebuit să o primim și să o îndurăm pentru păcatele noastre. Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om în lumea păcatului, a purtat în trupul său, la modul cel mai literar, toate păcatele noastre și, pentru toate aceste păcate, în locul fiecăruia dintre noi, la modul cel mai literar, a suportat pedeapsa lui Dumnezeu în trupul său lucrând astfel o eliberare a noastră de blestemul Legii la modul cel mai literar (LW.26.280). Toată acestă lucrare a fost făcută de către Fiul lui Dumnezeu în ascultare totală de voința lui Dumnezeu Tatăl, însă nu constrâns de către acestă voință divină ci din pură libertate, din proprie inițiativă. Nici o Lege nu l-a constrâns pe Fiul lui Dumnezeu să facă această lucrare de ispășire în favoarea omului păcătos. Tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut a făcut în mod liber, din proprie inițiativă, numai și numai din iubire față de omul păcătos, o iubire care izvorăște din infinita persoană a lui Dumnezeu.

Una dintre marile întrebări pe care le ridică învățătura despre ispășire este cea legată de rolul pe care îl joacă Legea lui Dumnezeu. Teologia Reformei Lutherane învață faptul că Legea joacă un rol secundar, sau indirect, în ispășire. Cu alte cuvinte, Legea este o reacție ci nu un factor care determină ispășirea. Ispășirea nu a constat într-un fel de contract legal încheiat între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul prin care Fiul să fi acceptat ca Dumnezeu Tatăl să își verse întreaga mânie asupra lui. Teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că Dumnezeu Tată și Dumnezeu Fiul, în marea lor iubire față de omul păcătos, au lucrat absolut împreună pentru acestă ispășire. Lucrarea acesta de ispășire a păcatelor și de iertare a fost lucrată de către Sfânta Treime împreună în afara oricărei legi, deposedându-l pe păcătos de cea mai iubită comoară a acestuia, însăși păcatele sale. Abia după ce Dumnezeu i-a imputat Fiului său toate păcatele oamenilor, Legea a venit și a reacționat, aruncând asupra Domnului nostru Isus Cristos blestemul său. De aceea, spunem faptul că Legea are doar o reacție în cadrul ispășirii ci nu joacă un rol determinant. Ea nu determină ispășirea în nici un fel.

Teologia Reformei Lutherane învață faptul că lucrarea acesta de ispășire a fost lucrată de întreaga Treime: Dumnezeu Tată, Fiul și Duhul Sfânt în egală măsură. Ispășirea, așa cum deja am mai afirmat, nu a fost lucrată de către Dumnezeu sub constrângerea vreunei legi. Ne amintim faptul că Teologia Lutherană predă faptul că rolul Legii este acela de a descoperi și condamna păcatul ci nu de a face ispășire pentru păcat. Același rol l-a jucat Legea și în cazul ispășirii pe care Domnul Isus Cristos a lucrat-o pentru noi. Legea nu l-a constrâns să vină și să ia asupra sa păcatele noastre ci tot ceea ce Legea a făcut a fost aceea de al condamna și pedepsi pe Fiul lui Dumnezeu pentru păcatele pe care acesta le-a luat asupra lui. Dar, în același timp, Dumnezeu a forțat Legea să mărturisească faptul că, după ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos, omul nu mai aparține păcatului ci aparține lui Cristos, fiind de acum îmbrăcat în dreptatea lui Cristos. Legea are dreptul de a condamna doar pe cel păcătos. Legea are putere doar acolo unde există păcat. Cum păcatele noastre au fost luate de către Domnul Isus Cristos și îndepărtate de la noi, Legea nu mai are nici un fel de putere de a ne condamna deoarece înaintea Legii noi suntem înfățișați de către Dumnezeu în dreptatea perfectă a lui Cristos. Legea ucide doar păcătosul și din acest motiv l-a ucis pe Domnului Isus Cristos. Pentru că Domnul Isus Cristos a devenit păcat în locul nostru. El a luat de la noi păcatul și ne-a dat dreptatea sa deplină, astfel că Legea nu mai are nici un fel de condamnare sau de blestem de rostit în dreptul nostru.

Conform teologiei luterane, Domnul Isus Cristos a plătit ceea ce Legea cerea de la păcătos. El a adus astfel satisfacție Legii lui Dumnezeu. Totuși, nu trebuie nici o clipă să înțelegem faptul că Legea l-ar fi constrâns pe Fiul lui Dumnezeu să îi aducă o astfel de satisfacție. Motorul pentru acestă lucrare de ispășire nu a fost Legea ci a fost Harul. Adică iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru omul păcătos după cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan:

”Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,16-17)

Astfel, Martin Luther înțelege și predă ispășirea ca fiind rezultatul iubirii lui Dumnezeu pentru om, o iubire care a alimentat dorința lui Dumnezeu de a interveni și de a lua asupra sa păcatele omului și să sufere el însuși pedeapsa dictată de către Lege. Astfel, putem spune faptul că în lucrarea de ispășire a Domnului nostru Isus Cristos, Dumnezeu însuși s-a lăsat judecat și condamnat de către Lege din proprie inițiativă. Astfel, spunea Martin Luther la Disputa de la Heidelberg (1518), dragostea sau harul lui Dumnezeu a dat naștere crucii ci nu Legea (LW.31,57).

Un alt lucru important pe care doresc să îl amintesc, chiar dacă în această ocazie o voi face doar în treacă deoarece voi dezvolta subiectul cu o ocazie viitoare, este faptul că acestă lucrare de ispășire a Domnului Isus Cristos a fost una universală ci nicidecum una limitată la un anumit grup de oameni. Ați observat faptul că am întărit în mai multe rânduri ideea că Domnul Isus Cristos, prin jertfa sa, a făcut ispășire pentru păcatele tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile. Nici un om nu a fost lăsat deoparte fără ca păcatele lui să nu fi fost asumate de către Domnul Isus Cristos și pentru care Mântuitorul să nu fi suportat pedeapsa Legii. De altfel, ispășirea limitată la doar un anumit grup de oameni, așa cum aceasta este predată de către teologia calvinistă sau reformată reprezintă una dintre cele mai mari erezi, alături de erezia sinergismului, o învățătură care spune că faptele omului își aduc contribuția la mântuire.

Deși Martin Luther a insistat asupra faptul că Domnul Isus Cristos a lucrat ispășirea pentru omul păcătos numai datorită iubirii lui Dumnezeu, Legea având doar un rol secundar, trebuie să amintim faptul că Legea era cea care cerea ca păcatul să fie ispășit prin vărsare de sânge, adică prin moarte. De aceea, teologia Lutherană înregistrează la acest capitol încă un paradox. Teologi precum Matthias Flacius sau Martin Chemnitz nu îl contrazic nicidecum pe Martin Luther atunci când spun faptul că Legea cerea o astfel de ispășire pentru păcat iar că atunci când Domnul Isus Cristos a devenit Mântuitorul lumii el s-a supus cerințelor Legii lui Dumnezeu. Ispășirea a fost dependentă de supunerea Domnului Isus Cristos față de lege de aceea spune Sfântul Apostol Paul în Epistola sa către Galateni astfel:

”Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal.4,4-5).

Teologia vorbește, in general, despre ispășire corelând-o cu supunerea Domnului nostru Isus Cristos față de Legea lui Dumnezeu. Astfel, mântuirea păcătosului derivă din faptul că Domnul Isus Cristos s-a supus Legii și a împlinit toate cerințele acestei Legi. Satisfacerea cerințelor Legii este sinonimă cu satisfacția dreptății lui Dumnezeu. În schimb, Martin Luther pune un accent deosebit pe faptul că acestă supunere și împlinire a Legii de către Domnul nostru Isus Cristos s-a făcut mai degrabă printr-o formă pasivă, prin jertfirea lui pentru păcatele acestei lumi. De aceea, Luther afirmă faptul că nu împlinirea Legii în sine reprezintă victoria lui Cristos asupra păcatului și nu împlinirea Legii în sine aduce mântuirea păcătosului. Împlinirea Legii de către Cristos – aspect pe care Luther nu îl contestă niciodată – reprezintă însă cadrul în care avea să se petreacă ceva mult la uluitor. Este vorba despre teribila luptă între păcat și dreptate. Păcatul cu moartea sa iar dreptatea cu viața sa. La cruce, Domnul Isus Cristos nu doar împlinește cerințele Legii ci în el însuși dreptatea câștigă victoria asupra păcatului. Viața câștigă victoria asupra morții. În Cristosul răstignit pe cruce, păcatul este ucis. În Cristosul înviat din mormânt, viața primește viață. Viața devine victorioasă asupra morții în moarea și în învierea lui Cristos, adică în lucrarea de ispășire pe care Domnul Isus Cristos a făcut-o pentru noi. Astfel, remarcăm faptul că în teologia lui Martin Luther ispășirea înseamnă moartea la cruce împreună cu învierea din mormânt. Cele două aspecte nu pot fi niciodată despărțite ci merg mână în mână. În moartea sa pe cruce, Cristos se supune Legii și prin sângele său, dreptatea învinge păcatul iar prin învierea sa, viața învinge moarea. Învierea este victoria asupra păcatului, a morții și a diavolului.

Acum, trebuie să privim lucrurile dintr-o direcție foarte importantă. Martin Luther a fost un reformator și un mare teolog dar, mai presus de acestea, Luther a fost pastor. El nu a încetat nici o clipă să fie un pastor activ al Bisericii. De aceea, teologia lui Martin Luther este una pastorală ci nu una pur teoretică. Acesta este motivul pentru care, în Comentariul său la Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni, Luther folosește în mod intens expresii precum ”pentru tine”, ”pentru noi”, ”pentru mine” sau ”pentru voi” atunci când vorbește despre ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos. Martin Luther vede despre ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos dintr-o perspectivă pastorală. El înțelege despre ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos ca fiind lucrarea pe care o face iubirea lui Dumnezeu pentru a aduce pace și confort omului păcătos. Ispășirea lucrată de către Domnul nostru Isus Cristos este exprimarea supremă a iubirii lui Dumnezeu pentru om aici și acum. Proclamarea ispășirii reprezintă proclamarea absolută a Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos în auzul tuturor oamenilor. Iar acestă proclamare este cea care naște în om credința (fiducia) care singură îl justifică pe păcătos înaintea lui Dumnezeu în baza acestei ispășiri lucrate de către Domnul nostru Isus Cristos.

Lucrarea de ispășire a Domnului nostru Isus Cristos nu poate fi niciodată separată de harul lui Dumnezeu dar nici de oamenii pentru care Domnul Isus Cristos a murit pe cruce. Jertfa lui Cristos îl reconciliază pe Dumnezeu cu omul păcătos și regenerează unitatea pe care Dumnezeu a creat-o. Această unitate este vizibilă aici și acum în ”comuniunea sfinților”, în Biserica lui Cristos. Astfel, lucrarea de ispășire a Domnului Isus Cristos, deși s-a consumat istoric vorbind undeva acum două mii de ani, ea este foarte prezentă în Biserica lui Cristos unde își produce roadele zi de zi. Cristos este prezent în Biserica sa în proclamarea ispășirii și este prezent cu trupul și cu sângele sau în care a lucrat acestă ispășire proclamată prin predicare. Astfel, în Sfânta Biserică, în celebrarea Liturghiei, credinciosul este unit cu Cristos, în moartea și în învierea lui Cristos, victoria lui Cristos asupra păcatului, a morții și a diavolului devenind astfel a noastră, aici și acum.