Introducere în Eclesiologia Reformei Lutherane

Atunci când vorbim despre teologia Lutherană confesională, acesta nu poate fi niciodată separată de Biserică. Teologie este și trebuie să fie mereu și mereu unită cu Biserica deoarece teologia este un produs al Bisericii ci nu invers. De aceea, pentru un Luteran Confesional este deosebit de important să înțeleagă corect învățătura despre Biserică și despre rolul acesteia în viața de credință și în mântuirea omului.

În creștinismul Evului Mediu târziu, mai precis în contextul în care s-a născut și dezvoltat Reforma Lutherană, instituția Bisericii juca un rol cu totul special, un rol central în societatea pe care o controla prin diverse legi și pentru care media înaintea lui Dumnezeu în vederea mântuirii. Încă înainte de izbucnirea controversei pe marginea indulgențelor, Martin Luther își manifestare îngrijorarea cu privire la faptul că Biserica nu aducea nici un fel de confort spiritual creștinului într-un context istoric, politic, economic și social deosebit de tulbure. Acest lucru se întâmpla deoarece Biserica din Evul Mediu târziu se deconectase de la predicarea Evangheliei Domnului Isus Cristos.

Creștinul din Evul Mediu târziu se confrunta cu o întrebare crucială: ”Cine mă poate asigura de faptul că sunt în harul lui Dumnezeu în vederea mântuirii?”. În răspunsul oferit la această întrebare, Martin Luther s-a îndepărtat de sistemul teologic medieval și a făcut trimite la promisiunile Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos. Astfel, Luther a definit Biserica in relația sa cu Evanghelia lui Cristos ci nu în relație cu oficiul roman respectiv cu organizarea și structura eclesiastică așa cum acestea au fost dezvoltate de către papalitate. Pentru Martin Luther, Biserica exista oriunde era predicată Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Acestă idee s-a dezvoltat în cadrul unui răspuns pe care Luther l-a formulat în anul 1520 la adresa lui Augustine Aveld și pe care îl găsim apoi publicat în lucrarea: ”Cu privire la slujire” (1523). În această lucrare, Luther definește Biserica Creștină ca fiind născută sau creată din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu doar nașterea Bisericii vine din Cuvânt ci, în opinia lui Luther, și existența ei ulterioară este susținută tot prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai târziu, în anul 1539, Martin Luther a dedicat învățăturii despre Biserică un întreg tratat numit: ”Despre Concilii și Biserică”, un tratat din care putem înțelege modul în care Luther înțelegea învățătura despre Biserica într-un moment de maturizare completă din punct de vedere teologic, fundamentat pe diversele controverse teologice la care Martin Luther a fost expus de-a lungul carierei sale de reformator.

Martin Luther a înțeles Biserica Creștină ca fiind o ”comuniune spirituală”. Prima definiție pe care Luther o dă termenului ”spiritual” aparte în Prelegerile la Psalmi pe care le-a ținut în perioada 1513-1515. În cadrul acestor prelegeri teologice, Martin Luther definește Biserica drept o adunare a unor oameni credincioși în care Cristos este prezent mai degrabă prin credință decât prin fapte de iubire și caritate. Credința este fundamentul vieții spirituale iar acestă credință poate exista în orice comunitate cu condiția ca ea să fie hrănită din Cuvântul lui Dumnezeu, mai precis din promisiunile Evangheliei lui Cristos.

Martin Luther a articulat această înțelegere în controversa sa cu Jerome Emser. Astfel, în lucrarea sa din anul 1520 intitulată: ”Discurs către nobilimea germană”, Luther contrazice ideea conform căreia în creștinism există o clasă socială ”spirituală” și una ”lumească”, afirmând faptul că toți creștinii sunt spirituali și sunt preoți prin Sacramentul Sfântului Botez, prin promisiunea Evangheliei și prin credință după cum spune Sfântul Apostol Petru:

”voi [sunteţi] o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire [de Dumnezeu], ca să vestiţi faptele măreţe, ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt.2,9)

Jerome Emser folosea cu insistență cuvintele Sfântul Apostol Paul care spun: ”ne-a făcut în stare să fim slujitori ai noului legământ, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viaţă” (2Cor.3,6) pentru a susține faptul că în înțelegerea Evangheliei lui Cristos noi nu trebuie să urmăm înțelesul pur literar ci să mergem în căutarea sensului alegoric. Acestui fapt, Martin Luther îi răspunde afirmând faptul că există în modul cel mai evident o înțelegere gramatical-istorică a Scripturii, adică un sens literar-istoric, iar Sfântul Apostol Paul face referire în textul din A Doua sa Epistolă către Corinteni la distincția dintre Lege și Evanghelie. Anume la faptul că ”noul legământ” este fundamentat pe promisiunea Evangheliei ci nu pe poruncile Legii.

Cei mai mulți dintre cercetătorii teologiei lui Martin Luther vor afirma faptul că teologia sa cu privire la Biserică a cunoscut un moment de maturizare în anul 15233, o dată cu apariția reformatorilor radicali din Elveția. Controversele cu Biserica Romano-Catolică dar și noile controverse cu reformatorii elvețieni, l-au condus pe Martin Luther să pună un accent din ce în ce mai mare pe mijloacele externe prin care Duhul Sfânt lucrează, elemente cunoscut sub numele de ”mijloacele harului”. Acest lucru nu l-a determinat pe Luther să abandoneze conceptul de ”Biserica invizibilă” în dauna conceptului de ”Biserica vizibilă” ci l-a determinat să continue să vorbească despre orientarea spirituală a Bisericii. În lucrarea: ”Împotriva profeților cerești” (1525) Martin Luther analizează modul dublu în care Dumnezeu interacționează cu credincioșii. Un mod este unul ”extern” și are loc prin proclamarea Evangheliei Domnului Isus Cristos prin predicare iar al doilea mod este unul ”intern” și are loc prin administrarea Sfintelor Sacramente. Aceste afirmații vin în contrast cu învățătura afirmată de către Andreas Karlstadt care subordona predicarea Evangheliei și administrarea Sacramentelor unei dispoziții spirituale interne ale credinciosului. Martin Luther accentua relația mutuală dintre Duhul Sfânt și Cuvânt respectiv accentua afirmația conform căreia Duhul Sfânt lucrează exclusiv prin predicarea Cuvântului. În acest fel, înțelegerea pe care Martin Luther o avea cu privire la natura spirituală a Bisericii ca fiind o adunare împreună a celor credincioși în care Cristos însuși este prezent prin predicarea Evangheliei și administrarea Sacramentelor ci nu prin anumite experiențe personale pe care omul le trăiește emoțional, intelectual sau corporal.

Explicând cel de-l treilea Articol al Crezului Apostolic în Catehismul Mare (1529), Martin Luther definește ”comuniunea spirituală” nu ca și când aceasta ar fi comuniunea unor preoți puși deoparte de către Dumnezeu prin hirotonire, așa cum Jerome Emser afirma, nici ca fiind o ”Biserică invizibilă” a unor inimi unite prin credință și nici ca fiind o lucrare pe care Duhul Sfânt o face în afara predicării Cuvântului, așa cum predicau entuziaștii, ci ca fiind o mamă care începe să își adune copiii prin predicarea Evangheliei pe care ei o înțeleg și de care se agață numai prin credință. Aduși în Sfânta Biserică, creștinii primesc iertarea păcatelor, primesc o viață nouă și sunt așezați într-o comuniune spirituală (Catehismul Mare, Crezul, 42). Duhul Sfânt este cel care adună această turmă mică într-o singură credință sub călăuzirea lui Cristos și va continua să garanteze iertarea păcatelor prin Biserică până la finalul timpului.

În ultimii săi ani, Martin Luther nu a abandonat acest concept care definea Biserica drept o comunitate spirituală, chiar dacă se observă faptul că reformatorul a pus un accent mai pronunțat pe apărarea ordinii și a structurii Bisericii, lucrul acesta fiind motivat de numeroasele controverse cu spiritualiștii. Spiritualiștii reprezentau acele grupări radicale care considerau că Duhul Sfânt lucrează în mod direct cu credinciosul, în afara Cuvântului și în afara mijloacelor harului. Sunt incluși în acestă categorie: reformații (calviniștii) dar și anabaptiștii împreună cu toți urmașii acestora. În lucrarea sa: ”Despre Concilii și Biserică” (1539), Luther explica Biserica drept ”sfântul poporul creștin” deoarece acesta deținea principalul semn al Bisericii, mai precis Cuvântul lui Dumnezeu, și menținea cel mai important principiu hermeneutic, mai precis distincția dintre Lege și Evanghelie. Spiritualiștii atacau toate aspectele exterioare ale mijloacelor harului - apa, pâinea, vinul și predicarea Cuvântului – argumentând faptul că acestea nu pot aduce mântuire ci doar Duhul Sfânt este cel care poate aduce mântuire. Împotriva spiritualiștilor, Martin Luther se ridica și afirma faptul că luteranii cred că Dumnezeu sfințește în baza mijloacelor harului nu pentru că aspectele exterioare ar avea astfel de puteri ci pentru că Dumnezeu a promis că va lucra prin mijloacele harului și a atașat promisiunea acesta de aspectele exterioare ale mijloacelor harului.

În anul 1539, Martin Luther enumera șapte semne care definesc adevărata Biserică Creștină. El amintea despre: Cuvântul lui Dumnezeu, Sacramentul Botezului, Sacramentul Euharistiei, Confesiunea și Absoluțiunea păcatelor, Oficiul Pastoral, rugăciunea, închinarea publică adusă lui Dumnezeu, mulțumirea adusă lui Dumnezeu și crucea sau suferința creștinului de dragul Evangheliei Domnului Isus Cristos. În anul 1541, în lucrarea: ”Împotriva lui Hanswurst”, Martin Luther răspunde pretenției Bisericii Romano-Catolice ca fiind unica Biserică adevărată. Reformatorul de la Wittenberg răspunde faptul că Biserica adevărată se identifică nu prin denumirea ei ci prin semnele prin care Duhul Sfânt lucrează, adică prin mijloacele harului. El răspunde astfel pretențiilor Bisericii Romano-Catolice care susținea faptul că Duhul Sfânt lucrează prin mijloace externe care exclud prezența Cuvântului lui Dumnezeu.

Eclesiologia lui Martin Luther a fost una focusată de Evanghelia Domnului Isus Cristos. Acest lucru este demonstrat de către Articolele Șapte și Opt din Confesiunea Augustana sau Confesiunea de la Augsburg din anul 1530 dar și din Apologia Confesiunii Augustana scrisă de către Philip Melanchthon în anul 1531. Aceste două confesiuni de credință sunt normative pentru Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea după cum foarte bine se știe deja, iar Articolele Șapte și Opt sunt, la rândul lor, normative pentru eclesiologia Bisericii Lutherane. Articolul Șapte din Confesiunea Augustana definește Biserica drept adunarea celor credincioși în jurul predicării Evangheliei și în jurul administrării Sacramentelor în acord cu instituirea lor de către Domnul Isus Cristos. Conform Confesiunii Augustana, aceste două caracteristici sunt suficiente pentru a avea unitate eclesiastică în Biserica Creștină. Păcătoșii și ipocriții sunt membrii nominali – cu numele – ai adevăratei Bisericii însă nu sunt membrii reali deoarece Biserica adevărată este o comuniune a acelora care au inimile unite în baza unei mărturisiri de credință comună. Astfel, Biserica adevărată manifestă o unitate a credinței – mai precis o unitate dogmatică - ci nu o unitate în ritualuri și ceremonii exterioare. Această unitate eclesiastică se manifestă cel mai evident la nivelul parohiilor locale, de aceea confesiunile lutherane din Secolul al XVI-lea înțeleg faptul că unitatea este realizată doar acolo unde parohiile locale mărturisesc aceeași credință, cu alte cuvinte au o dogmatică identică. De aceea Biserica Lutherană îmbrățișează Crezul de la Niceea acolo unde Biserica este caracterizată ca fiind una, sfântă, universală – sau catolică - și apostolică.

O parte dintre teologii Ortodoxiei Lutherane, în special aceia care l-au moștenit pe Philip Melanchthon precum a fost Johannes Andreas Quenstedt, au preferat să pună accentul pe natura spirituală a Bisericii, și folosind limbajul Confesiunii Augustana au afirmat faptul că adevărata Biserică, la modul propriu, este una invizibilă. În viziunea acestor teologi, Biserica este adunarea celor aleși de Dumnezeu care există în mod invizibil în orice loc oamenii se adună prin credință în jurul predicării Evangheliei și a administrării Sacramentelor. De asemenea, un lucru comun teologilor lutherani din Secolul al XVII-lea a fost acela de a vorbi despre ”Biserica adevărată” respectiv despre ”Biserica falsă”. Distincția acesta era aplicată ”Bisericii vizibile” și era făcută întotdeauna pe fundamente doctrinare. Această viziune i-a condus pe unii teologi târzii să afirme faptul că nici o Biserică locală, vizibilă, nu s-ar putea identifica cu Biserica adevărată deoarece toate Bisericile locale conțin în rândul lor ipocriți, aceștia din urmă nefiind parte a Bisericii adevărate care este una invizibilă. Conform unor teologi luterani din Secolul al XIX-lea, inclusiv Francis Pieper, Biserica adevărată este comunitatea invizibilă a celor aleși de către Dumnezeu, mai precis suma totală a acelora în care, prin predicarea Evanghelie și administrarea Sacramentelor, Duhul Sfânt a născut și întreține credința adevărată.

Mișcarea Pietistă din Secolele XVII-XIX a susținut faptul că numai Dumnezeu este cel care poate să cunoască credința unui om deoarece numai Dumnezeu este cel care cunoaște inima omului. Pentru Mișcarea Pietistă, mărturisirea dogmelor Bisericii nu mai era nicidecum un semn al credinței deoarece doctrina Bisericii nu mai era un semn al Bisericii. Mișcarea Pietistă a transformat credința într-o serie de sentimente și emoții care caracterizau viața omului iar o parte dintre acestea nu se manifestau la exterior. Din acest motiv, Biserica adevărată nu mai fost identificată cu adunarea celor credincioși în jurul predicării Evangheliei și a administrării Sacramentelor și nici nu a mai fost asociată cu mărturisirea unei credințe comune sau a unor doctrine comune. Biserica adevărată era identificată de către Mișcarea Pietistă cu venirea împreună a unor oameni care manifestau sentimente și emoții speciale, care trăiau conform unui anumit cod etic și care participau la diversele manifestări ale Bisericii precum ore de studiu biblic, ore de rugăciune, părtășii de mărturisire ale experiențelor spirituale etc. Pornind de la pilda viei și a mlădițelor, Mișcarea Pietistă a pus un accent deosebit pe o experimentare comună a vieții spirituale în jurul unei manifestări a iubirii creștine față de Dumnezeu și de oameni. Toate acestea însă excluzând doctrinele Bisericii care, din perspectivă pietistă, nu erau alt ceva decât obstacole în trăirea cu adevărat a credinței, o trăire care avea loc la nivelul sentimentelor și emoțiilor. Sacramentele au primit, de asemenea, un rol secundar în Biserică, importanța lor fiind aproape anulată datorită acceptării unei viziuni zwingliene sau calviniste asupra acestor mijloace ale harului. Datorită unei înțelegeri eronate a conceptului despre ”preoția tuturor credincioșilor”, Mișcarea Pietistă, mânată de sentimente anti-clericale, a desființat Oficiul Pastoral, desființând astfel aproape în totalitate înțelegerea Lutherană cu privire la Biserică. Majoritatea covârșitoare a Bisericilor Neo-Protestante din prezent, inclusiv a unor Bisericii care se declară ca fiind Protestante, sunt Biserici care urmează drumul deschis și pavat de către Mișcarea Pietistă, promovând exact aceleași valori spirituale, motiv pentru care este mult mai corect să afirmăm faptul că acestea își au originea spirituală în Mișcarea Pietistă ci nu în Reforma din Secolul al XVI-lea, chiar dacă acceptă unele dintre învățăturile fundamentale ale acesteia din urmă.

Eclesiologia lutherană a Secolului XX include două traiectorii semnificative. Prima traiectorie este fundamentată pe ideea că Biserica este o creație a Cuvântului lui Dumnezeu care se identifică drept un adevărat eveniment al acestei lumi. Acestă traiectorie a pornit de la Martin Luther și de la Philip Melanchthon care vedeau Biserica drept un eveniment care se manifestă în predicarea Evangheliei și prin administrarea Sacramentelor. Această traiectorie este deseori întâlnită în scrierile teologilor luterani confesionali din Secolul XX. Există însă teologi care, influențați de filozofia liberală, au văzut Biserica nu ca pe o comunitate care mărturiseau o credință comună în toate aspectele doctrinare – precum o vedea Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea – ci, mai degrabă, ca pe o convocare a tuturor creștinilor fundamentată pe mărturisirea unui Dumnezeu trinitar. Aceasta este cea de-a doua tendință eclesiologică întâlnită în cadrul Bisericilor Lutherane din Secolul XX. Aceasta a fost influențată masiv de tendințele ecumenice generale manifestate în creștinismul post-modern devenind poziția adoptată de către Federația Lutherană Mondială. În viziunea Federației Lutherane Mondiale, Biserica este comuniunea acelora care mărturisesc existența unui Dumnezeu Trinitar și care sunt în comuniune de amvon și de altar. Astfel, Bisericile Lutherane care formează Federația Lutherană Mondială au acceptat comuniunea deplină cu alte Biserici Trinitariene, precum Biserici Reformate (Calvine), Biserica Anglicană, Biserici Presbiteriene, Biserici Metodiste, Biserici Neo-Protestante și, în cele din urmă, din 1997, cu Biserica Romano-Catolică. Singura condiție acceptată era aceea ca Bisericile aflate în comuniune să fie Biserici care mărturisesc un Dumnezeu Trinitar.

Bisericile Lutherane Confesionale au rămas credincioase eclesiologiei Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Biserica este întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu și reprezintă adunarea tuturor acelora care mărturisesc aceeași credință în toate aspectele doctrinare. Biserica adevărată este cea în care este predicat Cuvântul lui Dumnezeu, adică doctrinele predicate de către Domnul Isus Cristos, și unde Sfintele Sacramente sunt administrate în conformitate cu instituirea lor de către Domnul Isus Cristos. Biserica este comunitatea vizibilă în care cei credincioși sunt încorporați de către Duhul Sfânt în mod sacramental, prin mijloacele harului, și care se adună în jurul Evangheliei și în jurul Altarului. De aceea, Bisericile Lutherane Confesionale practică o împărtășire închisă a Sacramentului Euharistiei, asemenea Bisericii Apostolice, asemenea Bisericii Post-Apostolice și asemenea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, deoarece comuniunea eclesiastică este fundamentată pe doctrine în totalitatea lor ci nu doar pe părți sau pe manifestări exterioare.