Traducerea și interpretarea Sfintelor Scripturi în Tradiția Lutherană

Așa cum v-am obișnuit în ultimele două capitole, și în cazul acestui capitol vom rămâne tot la tărâmul învățăturilor Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea cu privire la Sfânta Scriptură sau Cuvântul lui Dumnezeu. Vom discuta în câteva rânduri despre traducerea Sfintei Scripturi de către Martin Luther pentru ca apoi, în restul capitolului, să discutăm despre modul în care Sfânta Scriptură a fost interpretată de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea.

*

Cu privire la traducerea Sfintei Scripturi, voi începe prin a afirma faptul că traducerea lui Martin Luther nu a fost nici pe departe prima versiune a Scripturii în limba germană așa cum eronat înțeleg și învață numeroși predicatori și teologi care își reclamă o poziținare ”protestantă”. De fapt, traducerea lui Martin Luther din anul 1522 a fost la acel moment a nouăsprezecea traducere a Sfintei Scripturi în limba germană. În acest fel, este dovedită drept eronată o altă afirmație dar destul de des vehiculată de către suficient de mulți teologi, în special din zona ”neo-protestantă”, anume aceea că până la Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, Sfânta Scriptură nu ar fi existat ”în limba poporului”. Diferența importantă însă între traducerea lui Martin Luther și restul traducerilor în limba germană existente la începutul Secolului al XVI-lea era aceea că toate acestea din urmă erau traduceri lucrate după versiunea Vulgata, adică versiunea în limba latină a Sfintei Scripturi. Reformatorul Martin Luther a tradus Sfânta Scriptură fundamentându-se pe textele în limba greacă respectiv limba ebraică.

În anul 1522, Martin Luther a finalizat traducerea din limba greacă a Noului Testament, prima astfel de traducere existentă la acel moment în limba germană. La 25 Septembrie 1522, Noul Testament tradus de către Martin Luther în limba germană vedea lumina tiparului în aproximativ trei mii de copii sub coordonarea lui Melchior Lotter. Această primă ediție s-a vândut într-un timp record pentru acel moment al istorie ceea ce a făcut ca în Decembrie 1522 să fie tipărită o a doua ediție. În ciuda unui preț destul de mare, aproximativ salariul încasat de un meșteșugar pentru o săptămână de muncă, și această a doua ediție s-a epuizat destul de rapid.

În ceea ce privește Vechiul Testament, până în anul 1523 Luther a tradus din limba ebraică cele cinci cărți ale Sfântului Profet Moise cunoscute sub numele de ”Pentateuch”. Un an mai târziu, Martin Luther finaliza întreaga traducere a Vechiului Testament după textul din limba ebraică alături de colegii săi din ”collegium biblicum” înființat la Wittenberg cu scopul acestui important proiect. Întreaga Scriptură a Vechiului și Noului Testament tradusă în limba germană este tipărită de către Ludwin Dietz în orașul Lübeck. Această ediție conținea șaptezeci și nouă de xilogravuri realizate de către Erhard Altdorfer. Coperta acestei ediții a fost lucrată de către Lucas Cranach și făcea trimitere la distincția dintre Lege și Evanghelie. În anul 1534 apărea o ediție în limba germană literară (academică) a Scripturii, ediție care conținea o sută șaptesprezecea gravuri realizate în atelierul familiei Cranach.

În privința Scripturii în limba germană, Martin Luther a lucrat foarte aproape cu tipografiile, în special cu experimentatul tipograf Hans Lufft. Scriptura a fost tipărită urmând două tradiții ale stilului medieval. Una dintre ediții avea o prefață pentru fiecare carte în parte iar textul biblic era tipărit pe mijlocul fiecărei pagini, înconjurat fiind de o serie de comentarii pe text aparținând sfinților părinți numit: ”glossa ordinaria”. O a doua ediție urma un format renascentist conținând o prefață pentru fiecare carte în parte iar textul biblic era tipărit pe mijlocul fiecărei pagini fără comentariile Sfinților Părinți care erau incluse într-un volum separat. În anii 1541 respectiv 1545 apar ultimele două ediții ale Sfintei Scripturi la care a lucrat reformatorul Martin Luther, restul edițiilor apărând după moartea acestuia.

Martin Luther nu a fost niciodată un iconoclast. El nu s-a împotrivit utilizării icoanelor în viața și în închinarea Bisericii ci s-a împotrivit doar unei utilizări eronate, idolatre, așa cum se întâmpla în Biserica Romano-Catolică în care icoanelor li se aducea adorație. Martin Luther considera faptul că icoanele sunt foarte utile în predicarea Evangheliei. Această afirmație este susținută de faptul că Martin Luther a ornat Scriptura cu numeroase imagini. Scopul acestor icoane era tocmai acela de a susține înțelegerea Evangheliei.

Traducerea în limba germană a Scripturii de către Martin Luther nu a rămas fără ecou iar criticile nu au întârziat să apară. De aceea, reformatorul german a scris două lucrări în care își apăra traducere. Este vorba despre cartea: ”O scrisoare deschisă” (1530) care era adresată criticilor lui Jerome Emser și cartea: ”O apologie a traducerii cărții psalmilor” (1531) care a fost adresată criticilor lui Johannes Dietenberger respectiv criticilor lui Johannes Eck.

Traducerea lui Martin Luther a Sfintei Scripturi a ajuns să fie printată în aproape tot Imperiul Roman și a influențat major traducerea Scripturii în alte limbi, în special traducerea în limba engleză lucrată de către William Tyndale. Cu trecerea timpului, pentru a scădea prețul de achiziție, au fost eliminate elementele grafice și a fost păstrat numai textul. Până în anul 1720, sute de mii de exemplare ale Sfintei Scripturi tradusă de către Martin Luther în limba germană fuseseră vândute în teritoriile vorbitoare de limba germană. Multe dintre aceste exemplare au fost duse de către emigranții germani în Statele Unite ale Americii, acolo unde s-a născut Biserica Lutherană Sinodul Missouri.

**

Îndreptându-ne atenția spre interpretarea Scripturii, cel de-al doilea aspect pe care mi l-am propus să îl prezint, trebuie să spunem faptul că arta interpretării Scripturii era deja foarte dezvoltată la momentul în care s-a născut Reforma Lutherană în Secolul al XVI-lea. Lista teologilor care s-au ocupat cu explicarea Sfintei Scripturi era una foarte lungă iar mulți dintre interpreți erau înrădăcinați în studiile și metodele de interpretare ale unor teologi anterior sau chiar ale unor teologi contemporani lor. Martin Luther, de exemplu, era îndatorat gândirii Sfântului Augustin, a lui William Ockham, a lui Faber Stapulensis și Erasmus din Rotterdam.

În prima pare a activității sale de teolog, Martin Luther a urmat o linie tradițională în ceea ce privește interpretarea Scripturii în Evul Mediu. Este vorba despre un sistem de exegeză cunoscut sub denumirea de ”quadriga” sau metoda de interpretare a celor patru sensuri. În acest sistem de interpretare, sensul literar al textului prezintă evenimentul istoric în sine sau: ”Littera gesta docet”. Sensul alegoric vorbește despre ceea ce noi trebuie să credem privind la evenimentul prezentat sau ”quid credas alegoria”. Sensul moral ne prezintă modul în care textul respectiv ne vorbește despre cum trebuie să ne comportam sau ”moralis, quid agas” iar ultimul sens, sensul anagogic (sau mistic), vorbește despre ceea ce trebuie să sperăm studiind textul respectiv sau ”sed quid speres, anagoge”. Aplecându-se asupra acestui sistem de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, Martin Luther a înțeles faptul că acesta eșuează în al plasa pe Cristos în centrul Scripturii și, ancorat în teologia Sfântului Augustin, Luther a schimbat acest sistem dintr-unul mecanic într-un sistem topologic conform căruia orice text al Scripturii trebuie interpretat în lumina revelație de sine a lui Cristos și în lumina credinței. În mod gradual, Martin Luther a ajuns să se detașeze de sensul alegoric, de sensul moral și de sensul anagogic în interpretarea Sfintei Scripturi și să se ancoreze din ce în ce mai mult în sensul literar. Este extrem de important să înțelegem faptul că interpretarea Scripturii era, în cazul lui Martin Luther, direct legată de principiile cristologice care reprezentau standardul care păstra sub control interpretarea alegorică, morală și anagogică, atunci când acestea erau totuși uzate.

În activitatea sa de interpretare a Sfintelor Scripturi, Martin Luther a insistat pentru autonomia textului Scripturii. Cu alte cuvinte, interpretarea Sfintei Scripturi nu poate să fie dependentă de subiectivitatea Magisteriului, de Oficiul Papal sau de așa-numitele: ”minți luminate”. Acesta a însemnat de fapt pentru Luther conceptul de: ”sui ipsius interpres” sau: ”Scriptura se interpretează singură”. Acest lucru nu trebuie înțeles ca și când Martin Luther ar fi respins autoritatea crezurilor, a conciliilor Bisericii sau autoritatea Sfinților Părinți ci, trebuie înțeles în sensul în care Martin Luther recunoștea autoritatea supremă a Sfintei Scripturi față de absolut toate acestea.

În opinia lui Martin Luther, pentru a lăsa un text să vorbească și să fie auzit, trebuie îndepărtată subiectivitatea individuală și cea colectivă. Nici Papa de la Roma, nici teologii super bine pregătiți nu pot evita pericolul subiectivității în interpretarea Sfintelor Scripturi. De aceea Scriptura trebuie să fie interpretată de Scriptură pentru că doar atunci este eliminată orice formă de subiectivism teologic în interpretarea Scripturii.

Autoritatea Scripturii, spunea Martin Luther, este dată de către ”scopul” acesteia sau, mai bine zis, de intenția acesteia. Scopul Sfintei Scripturi este acela de a fi auzită deoarece Scriptura lucrează credință și produce roade ale credinței prin intermediul auzirii. Acesta este ”uzul” Scripturii în teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. De aceea este nevoie să se stabilească o legătură existențială cu textul Scripturii. Nu este deloc suficient să cunoaștem povestea întrupării Fiului lui Dumnezeu, povestea vieții și activității lui Cristos în această lume, povestea morții și învierii lui Cristos ci este necesar ca acestea să producă roade în cel care le aude. Experimentarea textului Scripturii are menirea să ne conducă în mod mântuitor la Cristos. De aceea putem spune faptul că scopul Scripturii este unul cristologic și soteriologic.

Martin Luther și Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea au insistat cu privire la necesitatea credinței în interpretarea Sfintei Scripturi. Această insistență a avut un ecou uriași în așa numita lume protestantă a secolelor care au urmat. Pietismul a fost o mișcare în sânul Bisericii Lutherane din Secolul al XVII-lea care a pus un accent deosebit de mare pe roadele morale pe care le produce studiul Sfintei Scripturi în viața omului. Așa numita ”collegia pietatis” care se manifesta prin grupuri de rugăciune, de studiu și de meditație biblică era fundamentată pe această viziune a Mișcării Pietiste.

În anul 1560, teologul luteran Martin Chemnitz – unul dintre cei mai influenți teologi ai Ortodoxiei Lutherane cunoscut și sub numele de: ”al doilea Martin” – autorul principal al Formulei Concordiei (1577) a afirmat faptul că așa cum în timpul lui Moise, atunci când revelația lui Dumnezeu se transmitea în mod oral, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise și l-a inspirat pentru a pute această revelație în scris cu scopul evitării oricărei deteriorări accidentale sau a unei transmiteri incorecte, la fel, în timpul Sfinților Apostoli, atunci când vestea bună a Evangheliei era predicată oral, Duhul Sfânt a însărcinat anumiți Apostoli și Ucenici și i-a inspirat să pună în scris această revelație a lui Dumnezeu în Domnul nostru Isus Cristos cu scopul evitării oricărei deteriorări accidentale sau a unei transmiteri incorecte. Așa au fost scrise Scripturile Vechiului și Noului Testament, din inițiativa exclusivă a lui Dumnezeu și prin inspirația Duhului Sfânt. Apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt aceste scrieri ale Sfinților Profeți și ale Sfinților Apostoli și Ucenici au fost declarate de către Biserică drept ”canonul” sau regula care avea să protejeze predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin intermediul căreia predicarea autentică a Cuvântului lui Dumnezeu putea fi garantată. În baza acestor scrieri inspirate ale Vechiului și Noului Testament, Biserica Post-Apostolică și-a trasat ”regula fidei” sau simbolurile de credință. Pe baza acestei teorii, Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea și Secolul al XVII-lea a criticat pretenția papalității cu privire la autoritatea exclusivă în a interpreta Sfânta Scriptură. Biserica Lutherană din Secolul al XVII-lea a insistat pentru învățătura cu privire la inspirația, infailibilitatea și ineranța Sfintei Scripturi.

Pe măsura ce anii s-au scurs, sub influența Mișcării Pietiste și mai apoi sub influența extrem de distructivă a teologiei liberale din Secolul al XVIII-lea, Biserica Lutherană s-a îndepărtat de credința luterană așa cum aceasta a fost exprimată în Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea. De fapt, teologia liberală, ca și Mișcarea Pietistă, și-a lărgit influența asupra tuturor Bisericilor din familia protestantă. Critica rațională respectiv emoțională a Sfintei Scripturi născută o dată cu Secolul al XVIII-lea a devenit din ce în ce mai prezentă în special în Protestantism însă a afectat și Biserica Romano-Catolică respectiv Bisericile Răsăritene Ortodoxe. Amintesc doar trecător despre teologi precum Friedrich Schleiermacher, Karl Barth sau Rudolf Bultmann a căror gândire a impactat decisiv înstrăinarea majorității Bisericilor Lutherane moderne și post-moderne de învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

***

Cu privire la revelația lui Dumnezeu - ultima parte din această secțiune – trebuie să reținem faptul că Martin Luther nu a tratat niciodată revelația lui Dumnezeu în afara lui Cristos sau a Sfintei Scripturi. Acesta este motivul pentru care am introdus această temă în cadrul acestei secțiuni. Pentru Martin Luther, revelația nu era în mod necesar împotriva rațiunii - deoarece în viziunea lui Luther rațiunea umană și revelația divină sunt mereu paralele, complementare, în cea ce privește cunoașterea - ci mai degrabă revelația este împotriva rațiunii afectate de către păcat. Revelația lui Dumnezeu vine împotriva rațiunii umane ci nu ca o adăugare pe care Dumnezeu o face la rațiunea umană.

Martin Luther considera faptul că omul păcătos poate dovedi o cunoaștere a lui Dumnezeu prin intermediul puterii rațiunii doar până la un anumit nivel. Chiar și păgânii posedă o astfel de capacitate a rațiunii deoarece Dumnezeu a pus Legea sa în inima tuturor oamenilor, fără nici un fel de excepție, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”[realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui” (Rom.1,20). Într-o predică din anul 1537 pe baza Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, Martin Luther afirma faptul că rațiunea umană nu este capabilă decât de o înțelegere a lui Dumnezeu așa cum acesta este revelat de către Lege (LW.22:151). Însă cunoașterea lui Dumnezeu din perspectiva Legii nu este niciodată o cunoaștere mântuitoare. Adevărata cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu vine doar din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos care ne vorbește despre înțelepciunea plină de dragoste a lui Dumnezeu și despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru om în Cristos pentru al salva pe acesta din robia păcatului, a morții și a diavolului. O astfel de cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu nu poate să vină decât prin Fiul lui Dumnezeu ci nu prin Lege. Martin Luther afirma că noi în putem cunoaște pe Dumnezeu în mod mântuitor doar prin Fiul lui Dumnezeu care, Dumnezeu fiind, s-a coborât din cer și a venit în mijlocul nostru făcându-se cunoscut omului în Isus din Nazaret. Martin Luther afirma faptul că prin Lege, omul poate să cunoască doar un Dumnezeu care este întors cu spatele la el, acesta fiind o cunoaștere inconsistentă. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu poate veni decât prin și în Domnul Isus Cristos (LW.22:157). În absența lui Cristos, Dumnezeu rămâne ascuns pentru om. Acest lucru îl afirmă Martin Luther și în Catehismul Mare (1529) atunci când spune faptul că noi nu îl putem recunoaște pe Dumnezeu Tatăl decât atunci când îl privim prin Domnul Isus Cristos care este o icoană a lui Dumnezeu Tatăl înaintea omului. Fără Cristos îl vom percepe pe Dumnezeu exclusiv ca un judecător tiranic ci nu ca pe un Tată iubitor (CM.Crezul,65).

Marea întrebare care se ridică la acest moment este: Cum ne informează Duhul Sfânt despre Cristos în condițiile în care noi trăim la aproape două mii de ani după ce Fiul lui Dumnezeu a coborât în mijlocul nostru? Pentru Martin Luther și pentru Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, răspunsul la această întrebare a fost mereu unul simplu: Din Cuvântul lui Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu este martorul plin de autoritate a revelației pe care Dumnezeu ne-a dat-o prin Fiul său. Din acest motiv, Biserica Lutherană Confesională predică în mod continuu faptul că Sfânta Scriptură este fundamentul pentru credința Bisericii noastre, pentru închinarea Bisericii noastre și pentru trăirea creștină. De asemenea, Sfânta Scriptură reprezintă norma în baza căreia este judecată toate tradițiile umane.

Teologia Lutherană din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că Duhul Sfânt acționează mereu prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu ci niciodată în afara acestuia. Prin subscrierea la această credință a Reformei Lutherane,

****

Biserica Lutherană Confesională reprezintă o revenire a Bisericii Lutherane la valorile credinței pe care a promovat-o și a trăit-o Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Pentru Biserica Lutherană Confesională, Sfânta Scriptură este în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu, pe deplin inspirat, pe deplin infailibil și inerant. Pentru Biserica Lutherană Confesională, Sfânta Scriptură se interpretează singură iar acest lucru se întâmplă exclusiv în prezența credinței care ne spune faptul că toată Scriptura este despre Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, care vine în lumea noastră pentru a ne elibera din sclavia păcatului, a morții și a diavolului. Asemenea lui Martin Luther și a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, Biserica Lutherană Confesională consideră că în interpretarea Sfintei Scripturi trebuie să urmăm sensul literar al textului biblic cu excepția în care însăși Sfânta Scriptură cere o abordare alegorică, vezi cazul pildelor sau a Cărții Apocalipsa. Așa cum deja am discutat în mai multe rânduri, scopul Sfintei Scripturi este acela de a fi auzită deoarece prin predicarea Scripturii, Duhul Sfânt lucrează credință și produce roade ale credinței în om.