DESPRE Utilizarea de tămâie în închinarea LITURGICĂ A Bisericii

Bisericile Lutherane Confesionale sunt deseori privite cu reticență de către Bisericile Protestante datorită unei așa-zise apropieri de Biserica Romano-Catolică atât în ceea ce privește anumite învățături cât și în ceea ce privește anumite practici liturgice. Chiar în cadrul unei emisiuni TV, în care am fost invitat în Săptămâna Sfântă, am fost întrebat de ce Biserica Lutherană Confesională păstrează atât de multe elemente romano-catolice în credință și în închinare. Răspunsul simplu pe care îl pot da unei astfel de dileme este acela că elementele pe care Biserica Lutherană Confesională le are în comun cu Biserica Romano-Catolică sunt de fapt elemente pe care Biserica Lutherană Confesională le are în comun cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică.

Despre o astfel de practică incriminată de către protestanți doresc să vă vorbesc astăzi. Oricine accesează site-ul Bisericii noastre poate urmări înregistrările video ale Liturghiei. Cu această ocazie, se poate constata faptul că Biserica Lutherană Confesională utilizează tămâie în închinarea ei liturgică. Cei mai mulți protestanți consideră că această practică a Bisericii noastre este dovada unei insuficiente reforme în teologie și în închinare.

Trebuie să spunem încă de la început faptul că Biserica Lutherană Confesională a ales, în mod deliberat, să se închine lui Dumnezeu folosind Liturghia istorică a Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea. Această Liturghie istorică presupune existența unor elemente care sunt comune cu Liturghia Bisericii Romano-Catolice deoarece acestea caracterizează închinarea Bisericii Apostolice și Post-Apostolice, așa cum deja am remarcat. Confesiunea Augustană spune astfel:

”Ceremoniile sunt necesare în special pentru a-i învăța pe cei care sunt ignoranți” (Confesiunea Augustana, Art.XIV, 3).

Cu toate acestea, multe Biserici Luterane au devenit ignorante cu privire la închinarea liturgică istorică a Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea preferând să adopte o închinare asemănătoare Bisericilor Reformate respectiv asemănătoare Bisericilor Baptiste. În acest fel, foarte multe Biserici Luterane și Protestante din prezent au pierdut înțelegerea cu privire la utilizarea de tămâie în cadrul Liturghiei.

Utilizarea de tămâie în închinare nu este o invenție a Bisericii Romano-Catolice, așa cum par – în mod eronat - să înțeleagă foarte mulți protestanți din prezent, la fel ca multe alte practici ale Bisericii Lutherane Confesionale. Închinarea din Vechiul Testament, era caracterizată de utilizarea de tămâie. Iată ceea ce citim în cartea Exodului:

”Áaron va arde pe el tămâie plăcut-mirositoare în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele şi o va face să ardă; va arde şi seara, când va aşeza candelele. Va arde neîntrerupt tămâie în faţa Domnului, din generaţie în generaţie” (Ex.30,7-8)

De asemenea, despre utilizarea de tămâie în închinarea la Templu citim și în cartea Cronicilor, unde ni se spune astfel:

”noi aducem în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară arderi de tot Domnului, ardem tămâie mirositoare, aşezăm pâinile punerii înainte pe masa pură şi aprindem candelabrul de aur şi candelele lui în fiecare seară. Noi păzim ceea ce este de păzit pentru Domnul Dumnezeul nostru” (2Cron.13,11)

În Noul Testament, în prologul Evangheliei Sfântului Luca, ni se spune faptul că Sfântul Zaharia următoarele:

”a fost ales să intre în templul Domnului pentru a aduce jertfa de tămâie” (Lc.1,9).

Cu această ocazie, Îngerul Domnului îi aduce vestea nașteri Sfântului Ioan Botezătorul.

Sfântul Împărat David, vorbind despre utilizarea liturgică de tămâie în închinarea la Templu, spune astfel:

”Rugăciunea mea să se înalţe spre tine ca fumul de tămâie” (Ps.114,2)

O referință foarte frumoasă la utilizarea de tămâie în închinare găsim în cartea Sfântului Profet Maleahi citim astfel:

”Căci de la răsăritul soarelui până la apus, mare este numele meu între neamuri și în orice loc se va aduce tămâie și ofrandă curată, căci mare este numele meu între neamuri – spune Domnul Sabaót” (Mal.1,11)

Deși discuția despre utilizarea de tămâie în închinarea Vechiului Testament poate să fie una mai complexă, ne vom limita la aceste exemple pentru a transmite faptul că tămâia reprezintă un element liturgic pe care însuși Dumnezeu l-a prescris poporului Israel, nefiind o invenție a Bisericii Romano-Catolice.

Înainte de a discuta despre utilizare de tămâie în închinarea liturgică în Biserica Lutherană Confesională, ași vrea să mergem într-o scurtă incursiune în Împărăția lui Dumnezeu și să privim modul în care are loc închinarea liturgică acolo, printre sfinții lui Dumnezeu mântuiți prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos.

Trebuie să spune încă de la început faptul că închinarea Bisericii lui Cristos este o umbră a închinării cerești. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că închinarea pe care Sfântul Profet Moise a stabilit-o pentru poporul Israel a fost una care avea ca exemplu închinarea cerească, după cum citim:

”Vezi şi fă după modelul care ţi s-a arătat pe munte!” (Ex.25,40)

Lucrul acesta este reluat și de către Noul Testament care afirmă în Epistola către Evrei astfel:

”să faci toate după modelul care ţi-a fost arătat pe munte!” (Ev.8,5)

O rugăciune Euharistică a Bisericii Luterane Confesionale spune faptul că atunci când ne închinam în Biserica lui Cristos noi participăm la închinarea cerească, făcând acest lucru:

”împreună cu sfinții îngeri și arhangheli și cu întreaga oștire a cerului”

Această afirmație nu este nicidecum o invenție umană ci este fundamentată pe afirmația Cuvântului lui Dumnezeu care, în Epistola către Evrei, ne spune astfel:

”Dar voi v-aţi apropiat de muntele Sión, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalímul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire, de Isus, mijlocitorul noii alianţe, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât cel al lui Ábel. Vedeţi să nu-l respingeţi pe cel care vorbeşte, căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins când vorbea pe pământ, cu atât mai mult noi, dacă ne îndepărtăm de [cel care ne vorbeşte] din ceruri” (Ev.12,22-25)

Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan ne vorbește în detaliu despre modul în care se desfășoară închinarea Sfinților lui Cristos în Împărăția lui Dumnezeu. Liturghia cerească include rugăciuni, după cum citim:

”Când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe din aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor, şi cântau un cântec nou, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale, pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (Apoc.5,8-10)

Exemplele din Cartea Apocalipsei pot continua, dar, pentru a nu vă răpi prea mult timp, vă voi aminti doar încă un exemplu:

”au strigat cu glas puternic: „Până când, Stăpâne, tu care eşti sfânt şi vrednic de crezare, nu vei face dreptate şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc.6,10-11)

De asemenea, închinarea cerească include cântarea de imnuri. Despre acest aspect liturgic citim în Cartea Apocalipsei astfel:

”cântau un cântec nou, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale, pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (Apoc.5,9-10)

Închinarea cerească este, de asemenea, una reverențială. Iată ce ne spune cuvântul lui Dumnezeu:

”cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea celui care şade pe tron şi se prosternau înaintea celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau coroanele înaintea tronului” (Apoc.4,10)

Verbul ”προσκυνέω” folosit aici și tradus prin expresia ”a se prosterna” înseamnă a cădea înaintea lui Dumnezeu.

Nu în ultimul rând, închinarea cerească include arderea de tămâie, după cum citim:

”Când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe din aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc.5,8)

respectiv:

”A venit atunci un alt înger şi a stat în picioare înaintea altarului. El avea un vas de aur pentru tămâiere şi i s-a dat multă tămâie ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul cel de aur care este înaintea tronului. Şi fumul de tămâie s-a înălţat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc.8,3-4).

Vedem, așa dar, faptul că utilizarea de tămâie în închinare nu este o invenție Romano-Catolică de care protestanții trebuie să fugă, ci este un element care a caracterizat închinarea în Vechiul Testament dar caracterizează și închinarea care se desfășoară în Împărăția lui Dumnezeu.

Ce simbolizează tămâia în Biserica Lutherană Confesională?

Tămâia este folosită în Biserica Lutherană Confesională pentru a semnaliza prezența lui Dumnezeu. De aceea noi folosim tămâia la începutul Liturghiei, în timp ce cântăm imnul de deschidere a Liturghiei care spune: ”Domnul este de față, stați cu frică mare, când i-aducem închinare”. Fumul de tămâie marchează prezența lui Dumnezeu în mai multe momente din Scriptură după cum citim în Cartea Exodului:

”Norul a acoperit cortul întâlnirii şi gloria Domnului a umplut sanctuarul” (Ex.40,34)

Imaginea pe care Sfântul Profet Isaia o relatează despre prezența lui Dumnezeu este următoarea:

”Se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, iar casa s-a umplut de fum” (Is.6,4)

De asemenea, în Scriptură ni se spune faptul că înțelepții de la răsărit au adus tămâie ca dar Fiului lui Dumnezeu întrupat iar Nicodim a adus pentru înmormântarea Domnului Isus Cristos smirnă. Smirna este o formă de tămâie care se folosea la pregătirea trupului pentru înmormântare. De aceea, am putea spune că tămâia semnalează ”mirosul lui Cristos”.

De asemenea, tămâia este în Biserica Lutherană Confesională un simbol al ispășirii. Prezența lui Cristos în Biserica sa este una plină de har și este una ispășitoare. Această prezență este semnalată de către mirosul frumos pe care îl degajă tămâia. Iată ce spune Sfântul Apostol Paul:

”Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă” (Ef.5,2)

Tămâia este un semn de venerație pe care Biserica i-o aduce Domnului nostru Isus Cristos. Aici vă reamintesc despre modul în care înțelepții de la răsărit l-au venerat pe pruncul Isus Cristos oferindu-i ca dar tămâie. Iată ce ne spune Evanghelia Sfântului Apostol Matei:

”intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând [la pământ], l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt.2,11)

Trebuie să admitem faptul că nu găsim în Sfânta Scriptură nici un fel de poruncă în care să se stabilească uzarea liturgică de tămâie. De aceea, Biserica Lutherană Confesională vedere uzarea liturgică de tămâie ca fiind un act ”adiaphora”. Cu alte cuvinte, reprezintă: ”un act al libertății noastre în Cristos”. Nici o Parohie din Biserica Lutherană Confesională nu este obligată de vreo normă liturgică să folosească tămâie în închinare la fel cum orice Parohie care dorește, este liberă să folosească tămâie în închinare. Așa dar, nu există o regulă liturgică în acest sens astfel încât, tămâia nu reprezintă un element liturgic obligatoriu ci unul opțional. Chiar și o Parohie care folosește tămâie în închinarea liturgică nu este obligată de vreo regulă să facă acest lucru la fiecare celebrare a Liturghiei. Sub nici o formă nu vom spune faptul că o Parohie în care se folosește tămâie în închinarea liturgică este mai ”sfântă” decât o Parohie în care nu se folosește tămâie în închinarea liturgică.

În prezent, mulți dintre protestanți și chiar dintre luterani, considera inoportună utilizarea de tămâie în închinare deoarece este un ”obicei romano-catolic”. De fapt, o astfel de acuzație stă la baza acestei prelegeri. Biserica Lutherană Confesională este acuzată că păstrează în închinarea ei elemente specifice Liturghiei Bisericii Romano-Catolice. O astfel de acuzație, așa cum am spus, vine din partea unor protestanți care manifestă o vădită atitudine anti-catolică. Acești protestanți ne acuză de faptul că suntem o ”Biserică falsă” deoarece păstrăm în închinarea noastră tămâia. Acest lucru se întâmplă în timp ce aceste Biserici Protestante - deși resping uzarea de tămâie în închinarea liturgică - folosesc alte elemente care provin în mod evident tot din liturgica Romano-Catolică. De exemplu, aceste Biserici folosesc în închinarea liturgică crucifixul, lumânările de pe altar, cruce procesională, denumirea liturgică a Duminicilor, vitralii, naosul Bisericii și multe altele. Deși toate aceste elemente amintite anterior sunt componente ale închinării liturgice Romano-Catolice de secole, ele nu sunt o problemă în a fi adoptate de multe Biserici care resping însă cu vehemență utilizare de tămâie în închinare, considerând acest lucru ca fiind o formă de idolatrie. La acest capitol trebuie să devin un pic vulnerabil și să vă spun faptul că în opinia mea, Bisericile Pietiste au mult mai multă legitimitate decât acele Biserici care acceptă sau resping aleatoriu ”obiceiurile romano-catolice” în închinarea Liturgică. Bisericile Pietiste, afirmă că se trag din Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea dar au ales să urmeze linia lui Philipp Jakob Spener respectiv linia contelui Nikolaus Ludwig von Zinzendorf și a ”Fraților Moravieni”, care s-au definit ca ”protestanți” și au înlăturat absolut orice element romano-catolic din închinarea Bisericii, renunțând la Calendarul Liturgic, la Crucifix, la icoane, la vestimentația clerical, la ministranți și la multe alte elemente liturgice, inclusiv utilizarea de tămâie.

Care a fost părerea lui Martin Luther despre utilizarea de tămâie în închinarea liturgică? Răspunsul îl găsim în reforma pe care Luther a adus-o liturghiei în anul 1526. Reformatorul german scria cu această ocazie faptul că orice element liturgic poate să fie păstrat dacă nu afectează Evanghelia. Mai mult, el înșiră o listă de ”chestiuni catolice” care pot fi păstrate în închinarea liturgică a Bisericii printre care se află: vestimentația liturgică, crucifixul, lumânările, icoanele, vitraliile, tămâia, crucea procesională, clopotele etc. Martin Luther s-a ferit însă în a face reguli obligatorii cu privire la utilizarea în închinare a acestor ”chestiuni catolice” ci lasă libertate fiecărei Parohii să acționeze conform conștiinței. Așa s-a născut conceptul de ”adiaphora”.

Prin ”adiaphora”, Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea face referire la acele ”chestiuni” care nu sunt nici condamnate de către Scriptură dar nici nu sunt poruncite. Conform teologie Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, dacă ”chestiunea” respectivă nu contrazice Scriptura și poate edifica Biserica, atunci rămâne la libertatea Bisericii dacă se folosește sau nu de elementele ”adiaphora”. În categoria ”adiaphora” se regăsește și utilizarea de tămâie în închinarea liturgică. Este evident că utilizarea de tămâie în închinarea liturgică nu contrazice Sfânta Scriptură după cum am dovedit în prima parte a acestei prelegeri. Apoi, Biserica locală hotărăște dacă găsește utilizarea de tămâie în închinarea liturgică este sau nu edificatoare. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci Biserica trebuie să fie liberă să utilizeze tămâie în închinarea liturgică.

Așa dar, dacă o Parohie folosește tămâie în închinare acesta nu este o Parohie mai luterană decât una care nu folosește. Avem însă numeroase dovezi istorice cu privire la faptul că multe Biserici Luterane au folosit regulat tămâie în închinarea liturgică până spre sfârșitul Secolului al XIX-lea. Acest obicei a dispărut însă pe măsură ce uniunea dintre Bisericile Luterane și cele Reformate a prins contur iar sub influența Bisericilor Reformate, Bisericile Luterane s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de orice fel de practici care erau considerate de către reformați ca fiind ”reminiscențe romano-catolice” intolerabile. Același mecanism a stat la baza unor schimbări radicale în închinarea liturgică a Bisericilor Luterane care, sub influența Bisericilor Reformate, au renunțat la numeroase elemente care caracterizau liturghia istorică a Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea. S-a renunțat astfel la vestimentația clericală, la imagini, la Cristosul de pe crucea de altar și de pe crucea procesională, la crucile pectorale, la statui, la lumânări, la semnul crucii făcut de către pastor și credincioși, la clopote, și așa mai departe.

O ultimă problemă pe care o voi aborda este legată de obiecția unor protestanți care susțin că utilizarea tămâii este o practică mistică întâlnită la budiști și alte culte orientale. O astfel de acuză a fost adusă și cu privire la modul în care Biserica Lutherană Confesională alege să cânte rugăciunile liturgice și psalmii. Dragii mei, rugăciunile, imnurile și predicile sunt elemente întâlnite nu doar în închinarea creștină. Musulmanii, hindușii, budiștii și multe alte culte au rugăciuni, imnuri și predici. Acest lucru nu trebuie să ne facă să renunțăm la aceste elemente liturgice. Mai mult, există dovezi că unele culte non-creștine practică botezul într-un sens de purificare. Liturghia Lutherană Confesională este complet diferită față de închinarea acestor culte non-creștine. Hindușii și budiștii folosesc și ei tămâie dar o fac într-un mod cu totul diferit. Așa cum am spus, pentru creștini tămâia este o mărturisire a prezenței lui Cristos și o mărturisire a ispășirii pe care Cristos a făcut-o pentru noi. Fumul de tămâie ne amintește de faptul că rugăciunile noastre se înalță la Dumnezeu și sunt ascultate de către acesta datorită ispășirii lui Cristos.

Vă reamintesc faptul că în timpul Vechiului Testament, popoarele caananite practicat, la rândul lor, tăierea împrejur și aducerea de jertfe. Acest lucru nu a făcut ca actul tăierii împrejur și sistemul jertfelor să fie invalidate de faptul că ele erau practicate și de către păgâni.

Este foarte adevărat și faptul că, de-a lungul timpului, în creștinism, utilizarea de tămâie a urmat căile superstiției. În unele culte creștine, tămâia este folosită pentru alungarea spiritelor rele, în ”sfințirea” anumitor obiecte, și în alte direcții care pot fi declarate non-scripturale. Bisericile Lutherane Confesionale se dezic de astfel de practici și nu folosesc tămâia în astfel de direcții superstițioase. La fel ca și în cazul elementelor de închinare din Vechiul Testament care nu erau invalidate de faptul că alte persoane le foloseau într-un mod eronat, nici în cazul utilizării de tămâie nu este invalidată de faptul că alte culte folosesc tămâia într-un mod care contrazice Scriptura.

Mă opresc aici cu această prelegere considerând că explicațiile sunt suficiente pentru ca oricine dorește sincer să înțeleagă de ce Biserica Lutherană Confesională folosește tămâie în închinarea sa liturgică. În rest, pentru cei care oricum nu vor să înțeleagă, am putea discuta zile în sir fără nici un rezultat.