Ganduri despre "Confutatio Pontificia"

Data postării: 05.08.2015 11:13:56

La Dieta de la Augsburg (1530), convocată în scopul de a restabili pacea religioasă din Sfantul Imperiu Roman, lutheranii au fost primii care au facut un pas concret spre reconciliere prin prezentarea mărturisirea lor de credinta la data de 25 iunie 1530, marturisire care ulterior a fost denumita Marturisirea de Credinta de la Augsburg sau Confesiunea Augustana. La acel moment, lutheranii erau convinsi ca marturisirea aceasta de credinta urma sa fie interpretata intr-un mod pozitiv astfel incata evanghelicii sa fie considerati ca fiind crestini adevarati si sa fie tratati in mod egal cu romano-catolicii. Din pacate, sinceritatea la care evanghelicii lutherani se asteptau din partea lui Carol al V-lea nu a devenit realitate ci, sub influenta teologului romano-catolic Johann von Eck, imparatul a aprobat faptul ca marturisirea de credinta lutherana nu este decat o otrava pentru inima adevaratului credincios crestin, cu tot efortul lutheranilor de a demonstra faptul ca invatatura pe care ei o promoveaza este aceeasi cu invatatura Bisericii Primare. In ciuda tuturor eforturilor depuse, evanghelicii lutherani au fost declarati ca fiind apostati si condamnati de rebeliune impotriva Bisericii Romano-Catolice si a Papei. Fiind dusmanii Romei, lutheranii erau, automat, si dusmanii imparatului Carol al V-lea care jurase sa apere interesele Bisericii Romano-Catolice in Imperiul Roman. Astfel, Dieta de la Augsburg nu a adus reconcilierea mult dorita ci a intarit condamarea lutheranilor si a sporit masurile luate impotriva acestora. Prapastia dintre evanghelici si romano-catolici se accentua din ce in ce mai mult cu atat mai mult cu cat lutheranii insistau pe faptul ca un credincios trebuie sa se supuna autoritatii Cuvantului lui Dumnezeu ci nu autoritatii Papei de la Roma. Romano-Catolicii au realizat faptul ca aceasta pozitie a evanghelicilor face imposibila reconcilierea si face iutine toate discutiile. Concluzia reprezentantilor Romei cu privire la discutiile purtate cu evanghelicii la Dieta de la Augsburg au fost „timpul a fost pierdut cu discuții deșarte".

In ciuda concluziilor neplacute cu care s-a terminat Dieta de la Augsburg, Martin Luther a considerat faptul ca proclamarea publica a Marturisirii de Credinta Evanghelica reprezenta un triumf de neegalat a cauzei Reformei. Martin Luther a inteles foarte bine ca este imposibila o reconciliere teologica intre cele doua Biserici dar continua sa spere in posibilitatea unei reconcilieri politice astfel incat evanghelicii sa isi poata manifesta liberi credinta in Cristos. Aceasta reconciliere politica nu se putea face insa prin compromiterea adevarului in nici unul dintre punctele sale. Potrivit lui Martin Luther, toata lumea crestina, deci inclusiv Papa, trebuie sa se subordoneze Cuvantului lui Dumnezeu care este regasit in Sfanta Scriptura.

Romano-catolicii au ramas incapatanati in a considera ca intreaga lume trebuie sa se supuna autoritatii Bisericii Romei si au sustinut ca Imparatul trebuie sa apere Biserica Romano-Catolica impotriva ereziilor evanghelicilor. Carol Al V-lea trebuia sa sustina Biserica Romei deoarece jurase supunere Papei si, ca atate, el nu putea sa faca nici un fel de concesie lutheranilor. Exista voci care spun ca ar fi dorit sa faca astfel de concesii dar obligatia fata de Roma era covarsitoare. In realitate, noi nu avem nici un fel de dovada ca astfel de lucru ar fi fost real in mintea imparatului. Ceea ce stim insa este faptul ca, in ciuda unor convingeri romano-catolice profunde, Carol al V-lea era foarte constient de nevoia unei aliante politico-militare cu printii care devenisera evanghelici imbratisand Reforma Protestanta. Din acest motiv, imparatul a ales sa foloseasca un ton bland si pacificator chiar si atunci cand a rostit amenintari la adresa printilor protestanti. Cu toate acestea, influenta reprezentantilor romano-catolici era atat de mare incat imparatul nu dorea o pace in afara autoritatii Papei de la Roma. La 3 iunie 1530, preotul personal al imparatului ii apunea acestuia ca nu exista nimic mai important pentru autoritatea imparatului decat rezolvarea problemelor existente in Germania. Intreaga crestinatate privea si astepta ca imparatul sa starpeasca erezia care infectase teritoriul german.

Toati romano-catolicii, inclusiv împăratul Carol al V-lea, au fost de părere că protestanții trebuie adusi înapoi la „staulul” papal. Totusi, metodele prin care intentionau sa faca acest lucru nu erau in consens. Unii romano-catolici au cerut o interventie militara imediata in timp ce altii au cerut sa li se lase timp protestantilor sa inteleaga erezia pe care o promoveaza. O parte dintre oamenii influenti ai Romei au decis sa abordeze cu tact „problema germana” si au sugerat ca trebuia actionat initial cu „linguseli si cadouri” la adresa liderilor evanghelici si doar daca aceasta tactica nu da roade sa se treaca la replesalii militare. Cu toate acestea, au existat teologi influenti care au sustinut necesitatea imediata a utilizarii fortei, printre care il amintim si pe Johann von Eck care considera ca este de datoria lui sa il determine pe imparat sa lupte impotriva evanghelicilor. Exponentul principal insa a utilizarii fortei impotriva evanghelicilor a fost Johann Cochlaeus care afirma necesitatea ca lutheranii sa fie pedepsiti urgent cu moartea pentru ereziile lor. Atat Johann von Eck cat si Johann Cochlaeus au deplans faptul ca imparatul Carol al V-lea nu a avut taria sa treaca imediat la oprimarea violenta a evanghelicilor afirmand ca „daca imparatul ar fi avut curaj sa ii loveasca pe lutherani cu sabia, decapitandu-i unul dupa altul, problema s-ar di solutionat usor”. Incitati de reprezentantii papali, din ce in ce mai multi nobili catolici deveneau convinsi de necesitatea unei actiuni militare impotriva lutheranilor. Totusi, intelepciunea politica a lui Carol al V-lea a fost mai puternica decat convingerile romano-catolicilor si imparatul a considerat ca bunavointa este mai oportuna decat razboiul. Evanghelicii au salutat public aceasta decizie inteleapta a imparatului. Faptul ca evanghelicii nu au fost atat de vehementi impotriva romano-catolicilor, imparatul Carol al V-lea a gasit necesara o atitudine mai indulgenta primid sprijin in aceasta decizie si de la doi romano-catolici foarte importanti din Imperiu, mai precis Episcopul de Mainz si ducele Henry von Brunswick.

A doua zi dupa ce evanghelicii au cititi in public marturisirea de credinta (25 iunie 1530), imparatul Carol al V-lea a cerut teologilor romano-catolici sa analizeze documentul si sa delibereze cu privire la acesta. In data de 27 iunie, teologii romano-catolici au formulat un raspuns (Responsum) intr-un limbaj concilian afirmand ca o parte din Marturisirea de Credinta de la Augsburg este in armonie cu invatatura Bisericii Romei. Ei au recomandat insa ca documentele evanghelice sa fie mai atent studiate si pentru aceasta au solicitat o copie a Confesiunii Augustane. In urma analizei documentelor evanghelice, romano-catolicii au cerut o serie de lamuriri suplimentare si au sugerat ca acest lucru sa se faca in regim de urgenta. Lutheranii au intuit cursa in care doreau sa ii atraga teologii Romei si au declara, la 10 iulie, ca Marturisirea de Credinta de la Augsburg expune principalele articolele pe care un crestin este necesar sa le creada ci nu enumera toate abuzurile de care se face vinovata Biserica Romano-Catolica, aspecte care aveau urgent nevoie sa fie refomate. Totusi, la 5 iulie 1530, imparatul Carol al V-lea a acceptat pozitia romano-catolicilor si a dar startul la ceea ce se numeste „Infirmarea Papala”, declarand faptul ca infirmarea marturisirii de credinta evanghelica reprezinta un verdict final si ca daca lutheranii vor refuza sa se conformze acestor decizii, imperiul va demara represalii in forta pentru a pune in aplicare Edictul de la Worms. Deciziei imparatului de a folosi vilenta impotriva evanghelicilor i s-a adaugat totusi o forma de compromis, decizandu-se ca in cazul in care un lutheran isi abandona credinta eretica, el sa fie iertat si reprimit in Biserica. Pentru imparat ramanea de preferat ca vilenta sa nu fie uzata ci evanghelicii sa renunte de buna voie la credinta lor cea reformata.

In mod cu totul paradoxal, deciziile lui Carol al V-lea au facut ca evanghelicii sa castige din ce in ce mai multa simpatie in randul germanilor, conflictul dintre teologii romano-catolici si cei lutherani devenind din ce in ce mai intens. In consecinta, imparatul le-a cerut romano-catolicilor sa pregateasca un document care sa infirme Marturisirea de Credinta de la Augusburg, un document care insa sa fie redactat in termeni convingatori, moderati si seriosi astfel incat lutheranii sa fie indemnati sa se intoarca la calea cea buna si sa renunte la erorile sustinute acum. Tot odata a cerut sa existe si severitate astfel incat si printii evanghelici sa fie intorsi de la credinta lor si sa li se distruga speranta in mantuire daca vor continua sa ramana lutherani. Totusi, teologii romano-catolici au ignorat cererea imparatului si, condusi de furie, au elaborat un pamflet foarte violent la adresa lutheranilor insinuand ca exista o discrepanta enorma intre ceea ce predicatorii evanghelici credeau si ceea ce ei invatau pe oameni.

Infirmarea Marturisirii de Credinta de la Augusburg pregatita de Johann von Eck a fost gata, oficial, la 8 iulie 1530 si a fost prezentata Imparatului Carol al V-lea pe data de 13 sau 13 iulie. Traducerea in limba germana a fost realizata ulterior de catre Leonhard von Eck. Documentul a fost completat cu diverse erezii anabaptiste care i-au fost imputate lui Martin Luther si a adeptilor sai. Surprinzator, documentul lung si greoi l-a obosit pe Carol al V-lea care a cerut reintoarcerea lui la analiza si refacerea acestuia. Foarte multe dintre acuzatiile aduse impotriva evanghelicilor, acuzatii care erau evident unele total nefondate, au fost inlaturate si acuzatiile aduse impotriva lui Martin Luther au fost complet retrase. Exista afirmatii ale vremii respective ca aproximativ o treime din „Infirmare” a fost retrasa si, astfel, noul document a fost unul mult mai moderat fata de primul. Cu toate acestea „Infirmarea” a continuat sa fie una defaimatoare si sa caute sa ii puna pe evanghelici in conflict cu imparatul.

Pana la 30 iulie, „Infirmarea” a avut parte de nu mai putin de patru revizuiri si la data de 1 august ea a fost prezentata episcopilor si printilor romano-catolici pentru a afla opinia acestora. S-a ajuns la concluzia ca mai exista o serie de pasaje ofesatoare si printii romano-catolici au opinat ca acestea trebuiau eliminate. Astfel, a fost necesara o a cincea revizuire inainte ca „Infirmarea” sa ajunga in fata imparatului Carol al V-lea. In data de 3 August 1530, in aceeasi sala in care a fost citita Marturisirea de Credinta de la Augsburg, „Augustanae Confessionis Responsio” a fost citita imparatului Carol al V-lea de catre Alexander Schweiss. Protestantii au denumit acest document „Confutatio Pontificia”. „Augustanae Confessionis Responsio” sau document „Confutatio Pontificia” nu a fost niciodata publicata si nici o copie nu a fost trimisa lutheranilor. Ceea ce a fost publicat a fost doar o sinteza a „Augustanae Confessionis Responsio” redactata de catre Johann Cochlaeus.

Evanghelicii lutherani au declarat „Augustanae Confessionis Responsio” ca fiind o „improvizatie mizerabila” dar au pastrat un ton moderat si au omis defaimarile personale. Philipp Melanchthon a declarat-o ca fiind plina de „copilarii si prostii”. La data de 4 august 1530, Johann Isemann a declarat ca „imi este rusine pentru ca in toata Biserica Romano-Catolica nu s-a gasit nici un barbat in stare sa raspunda evanghelicilor intr-o maniera inteleapta”. Batjocura la adresa „Augustanae Confessionis Responsio” a crescut pe masura ce romano-catolicii refuzau sa faca public documentul, acest comportament fiind considerat ca fiind datorat unei constiinte vinovate si unui sentiment de rusine cu privire la cele scrise in document. Martin Luther considera ca romano-catolicii nu au puterea de a indura criticile si raspunsurile teologice deaceea refuzau sa publice „Infirmarea”. Luther spunea „slava Domnului ca si o femeie, un copil, un laic si un tarant sunt acum capabili sa respinga cu argumente bune luate din Sfanta Scriptura, Cuvantul Adevarului” si considera ca acesta este motivul pentru care nu li se livra o copie lutheranilor.

Partea pozitiva pe care „Augustanae Confessionis Responsio” a fost aceea ca i-a determinat pe evanghelici sa redacteze un an mai tarziu, prin Philipp Melanchthon, o dezvoltare mai amanuntita a Marturisirii de Credinta de la Augsbug, document care a primit numele de Apologia Marturisirii de Credinta de la Augsburg. Aceast nou document contine amanunte extrem de importante ale credintei evanghelice si a fost introdus in anul 1580 in Cartea Concordului.

Un articol de Sorin H. Trifa