Nasterea Reformei Protestante - Parte 1

Data postării: 03.10.2014 12:17:30

Reforma Protestanta este vazuta, in istorie, ca reprezentand unul dintre cele mai remarcabile evenimente care au marcat Europa. Rolul acestei revolutii spirituale, asa cum o numesc o serie de istorici laici, este unul deosebit de important deoarece se considera ca reprezinta granita dintre Evul Mediu si emanciparea sociala, culturala si tehnologica a Europei incepand cu secolul al XVI-lea. Din punct de vedere spiritual, Reforma Protestanta reprezinta nu doar o schisma in sanul Bisericii din Apus, asa cum teologii romano-catolici si cei rasariteni sustin, ci o trezire religioasa cu o asa de mare amploare incat, exceptand trezirea religioasa de la Cincizecime, istoria nu ne mai relateaza vre-un eveniment asemanator.

La inceputul secolului al XVI-a, din harul lui Dumnezeu, Nordul Europei si o parte din centrul continentului ies din intunericul spiritual in care au fost tinute vreme de veacuri datorita superstitiilor si abuzurilor papale. Locuitorii acestor tinuturi simt prezenta lui Dumnezeu si incep sa cunoasca Cuvantul Sfant si sa afle voia pe care Dumnezeu o are fata de fiintele create. Intunericul in care se adancise Biserica lui Cristos in timpul Evului Mediu era acum strapus de raze de lumina, invatatura Bisericii Primare devenind din ce in ce mai de actualitate.

Reforma Protestanta nu a fost un eveniment atat de spontan precum sustin unii specialisti in domeniul istoriei. Ea nu este rezultatul unui capriciu si nici nu este o simpla revolta nationalista a unor germani frustrati, asa cum sustin altii. Incepand cu prima parte a secolului al XV-lea se pot vedea diverse tentative, unele modeste, altele mai accentuate, care au cutremurat pentru putina vreme crestinatatatea apuseana.

In primul rand Reforma Protestanta coincide in multe aspecte istorice, culturale si artistice cu Renasterea. Renasterea este, spre deosebire de Reforma Protestanta, o miscare revolutionar - culturala care a avut drept scop readucerea in actualitate a culturii si gandirii antice. Aceasta gandire antica contrasta enorm cu decaderea intelectuala a Evului Mediu. Aceasta perioada din istorie reprezinta cel mai mare handicap cultural al Europei. Aproape nici un fel de creatie sau inovatie nu au fost remarcate in aceasta perioada. Biserica si sistemul despotic impus de papalitate anihilase aproape in totalitate orice dorinta umana inspre dezvoltare. Biserica Romano-Catolica devenise practic un fel de one man show al Evului Mediu. Ea dicta in orice domeniu fie el spiritual sau laic. Papa de la Roma era puterea absoluta in Europa fie in probleme spirituale fie in materie de geopolitica. Din acest motiv este foarte interesant sa stim ca Renasterea, aceasta miscare umanista, care avea ca principal scop emanciparea omului si glorificarea pana la urma a creaturii, a pornit chiar din Italia, inima suprematiei papale. Activitarea Renasterii a avut ca o prima consecinta renasterea limbilor antice cu precadere a limbilor biblice, ebraica si greaca. Greaca in mod special, fiind considerata limba elitei antichitatii s-a impus ca atare si, astfele, s-a pus un mare accent pe studiu acesteia. Anumiti teologi, in mod special cei care mai erau interesati de studiu suplimentar, au avut astfel ocazia de a se apleca asupra Scripturilor in limba de origine, acest lucru avand implicatii radicale dupa cum vom vedea mai tarziu. Deasemenea, arta cunoastre o dezvoltare accelerata si acest lucru concentreaza atentia catre refacerea bisericilor atat in ceea ce priveste pictura cat si arhitectura.

Un alt aspect despre care trebuie sa tinem cont este dezvoltarea tehnologica. Johannes Gutenberg, la jumatatea secolului al XV-lea, reusea sa tipareasca in masa Biblia, eveniment care avea sa duca mai apoi la o schimbare greu de cantarit in istoria omenirii. Manuscrisele care pana mai atunci erau la indemana doar a unei elite a societatii sau a Bisericii puteau fi acum tiparite cu ajutorul presei inventate de metalurgistul german, incat acestea ajungeau sa fie disponibile, la preturi accesibile, tuturor celor care erau interesati de acestea. Astfel, Sfanta Scriptura, scrierile Parintilor si alte documente spirituale alujungeau, dupa secole de intuneric, la indemana populatiei. Deasemenea, gandirea si indeiile diversilor teologi sau oameni de cultura era mult mai usor de a fi facute publice maselor.

Un alt factor care trebuie remarcat in aceasta perioada este revolutia academica. Marile orase ale Europei deveneau adevarate campusuri universitate care concentrau tineri din numeroase regiuni, generand astfel un amestec de traditii, cultura si concepte. Granitele erau in acest fel depasite si oameni cu orientari diferite aveau astfel posibilitatea sa isi faca cunoscute pozitiile si astfel sa contribuie la dezvoltarea unei gandiri cu adevarat europene. Datorita faptului ca cei care calcau pragurile universitatilor erau, in general, tineri, acestia dezvoltau in ei si o puternica inclinatie revolutionara devenind astfel activi in dezvoltarea comunitatilor in care se intorceau sa traiasca dupa finalizarea studiilor. Acest lucru a condus la o emancipare fara precedent a maselor astfel incat acestea deveneau din ce in ce mai greu de tinut in ignoranta si teroare. Cu toate acestea, Renasterea nu a fost un aliat al Reformei Protestante ci actiunea acesteia a fost doar favorabila marii treziri spirituale prin faptul ca a actionat in mod special impotriva tiraniei papale si asupra intunericului promovat de catre Biserica Romano-Catolica. Insa nu putem sa discutam despre o legatura directa, de colaborare, intre promoterii Renasterii si sustinatorii Reformei Protestante.

Revolutia culturala, sociala si tehnologica a renasterii nu a ramas fara ecou in lumea religioasa a Europei de Apus. De-alungul secolului al XV-lea, semnele necesitatii unei reforme a Bisericii Romano-Catolice erau la inceput slabe insa au existat momente in care papalitatea s-a cutremurat. John Wyclif, Jan Hus, Ieronim din Praga, Johann Pupper, Johan Ruchrath von Wesel, Johann Wesse, Francesco Petrarca, Girolamo Savonarola sau Erasmus din Rotterdam, cunoscuti astazi ca prereformatori au fost acei teologi si preoti romano-catolici care au considerat ca starea in care se afla Biserica Romano-Catolica nu era una in conformitate cu standardele cerute de Cuvantul lui Dumnezeu si au incercat sa lupte impotriva acestui sistem plin de abuzuri si de despotism. Din nefericire, o parte dintre acestia au sfarsit arsi pe rug sau adusi la tacere prin diverse presiuni. In ciuda unei opozitii violente din partea Bisericii Romano-Catolice, Cuvantul lui Dumnezeu a fost tradus, gratie unora dintre acesti prereformatori in diverse alte limbi ale Europei, altele decat limba latina, limba general utilizata in sitemul eclesial romano-catolic. Ideile revolutionare ale acestor prereformatori aveau, gratie tiparului, sa depaseasca granitele micilor regiuni sau localitati in care acestia activau. Universitatile au devenit si ele medii propice pentru ca aceste idei reformatoare sa nu fie pierdute ci sa prinda din ce in ce mai mult avant si sa fie raspandite in foarte multe comunitatii europene. Tinerii studenti reveneau la casele lor si aduceau impreuna cu ei tot acest bagaj acumulat in marile orase ale continetului. In felul acesta, populatia se emancipa intr-un mod rapid, diferit fata de evolutia inregistrata in aceste secole de intuneric.

In ciuda acestor elemente pozitive, finalul Evului Mediu a inregistrat si anumite aspecte foarte neplacute, aspecte care au catalizat declansarea Reformei Protestante in mod special. In opozitie cu luxul de care se bucurau liderii clerului, Biserica Romano-Catolica detinea un numar foarte mare de parohii extrem de sarace, parohii care erau nevoite sa practice diverse mestesuguri care sa le poata oferii slujitorilor un nivel de trai aflat la nivelul subzistentei. Lacomia Bisericii Romano-Catolice a atins cote alarmante deoarece se apela la absolut orice metoda, indiferent de cat de absurda era, pentru a impune taxe si pentru a stoarce banii de la populatie, de multe ori pana la ultimul banut. Pe langa aceatea, Biserica Romano-Catolica a hotarat sa impuna o taxa obligatorie fiecarei parohii acest lucru conducad si mai mult la umilirea credinciosilor de rand prin faptul ca acestia trebuiau sa plateasca pentru fiecare atentie pe care o primeau din partea Bisericii. Mai mult decat atat, credinciosii de rand, injositi de catre Biserica ajungeau in anumite circumstante ale vietii lor sa se loveasca de paradoxul creat de luxul in care traiau inaltii prelatii ai Bisericii si saracia in care supravietuiau marea masa a crestinilor.

Pentru a mentine acesta stare de fapt Biserica Romano-Catolica uza nu doar de abuzuri de functie, inaltii prelatii amenintand cu excomunicarea pe toti preotii care nu aveau sa se supuna hotararilor lor, dar depuneau eforturi continue de a mentine poporul in intuneric spiritual in primul rand prin amenintari continue cu flacarile purgatoriului. In Evul Mediu, frica de Diavol si de Iad erau mai pronuntate decat credinta in harul lui Dumnezeu si jertfa lui Cristos. Oamenii erau dispusi la o ascultare aproape oarba de Biserica de teama ca aceasta sa nu ii lase prada demonilor si chinurilor din purgatoriu. Romano-Catolicismul invata ca Biserica este atotstapanitoare prin voia lui Cristos si ca uzand de acest drept, aceasta este cea care poate sa deschida sau sa inchida usa cerului pentru absolut orice credincios. Iertarea pacatelor nu depindea, in consecinta, atat de credinta si ascultarea de Cristos cat depindea de supunerea fata de cerintele Bisericii care, prin voia lui Cristos, administra aceasta iertare a pacatelor si ii era la indemana sa o acorde cui dorea sau sa condamne pentru vesnicie. Chinurile Purgatoriului apasa greu asupra constiinte fiecarul crestin care devenea astfel dispus sa dea pana si ultima firmitura de paine Bisericii doar pentru ca aceasta sa nu ii inchida usa Cerului si sa nu refuze sa ii acorde iertarea atat de necesara pentru evitarea chinurilor care il asteptau in Purgatoriu.

Speranta de viata in Evul Mediu atinsese limita inferioara, fiind net sub nivelul existent in perioadele istorice anterioare. Nivelul de trai si dezvoltarea sociala care fusesera atinse de societatea umana in antichitate s-a degradat treptat trimitand omenirea intr-o situatie extrem de sumbra. Conditiile de viata s-au deteriorat destul de mult facand existenta individului sa atarne realmente de un fir de par. Lipsa aproape completa a conceptelor de igiena, fie individuala fie sociala, hrana putina si dificil de accesat, frigul din timpul iernilor lungi, toate acestea favorizau aparitia diverselor boli cu consecinte, de cele mai multe ori, mortale pentru individ. Un aspect care a catalizat foarte mult aceasta decadere sociala a fost reprezentata de catre aparitia marilor aglomerari urbane. Marile orase ale Europei erau compuse dintr-un procent destul de limitat de oameni care aveau activitate constanta, mici inteprinzatori, mici producatori, comercianti sau intelectuali. Marea masa a locuitorilor marilor orase era formata din oameni aflati la pragul inferior al existentei, saraci, cersetori, infractori, oameni fara nici un fel de ocupatie sau alta implicatie in societate, analfabeti si ignoranti cu privire la scopul existentei lor. Aceasta masa de oameni fara capatai erau, de cele mai multe ori, folosite in luptele pentru putere duse in sanul burgheziei ei fiind extrem de simplu de manipulat fie prin oferirea de diverse ajutoare fie prin terorizarea lor continua. Dificultatile vietii de zi cu zi facea ca acesta patura sociala nefericita sa sporeasca din ce in ce mai mult. Aceasta situatie avea efect negativ prin faptul ca in sanul acestei populatii sarace se declansau numeroase epidemii care aveau, de cele mai multe ori, efecte devastatoate asupra intregii populatii din respectiva regiune. Astfel, aparitia oricarui focar de infectie ducea, aproape intotdeauna, la decimarea populatiei marilor orase. Pe de alta parte infractionalitatea era la ordinea zile, talhariile, violurile, rapirile si inclusiv crima fiind foarte des intalnite, viata din temnita fiind mai de dorit decat cea de pe strada. O buna parte a populatiei sarace era dispusa la revolte sociale venite in sprijinul orcarei persoane care avea ceva de oferit pentru a le da o mica speranta la viata.

Din nefericire, anul 1347 aduce cu sine unul dinte cele mai infioratoare momente din istoria Europei. In luna Octombrie a acestui fatidic an, un numar de 12 corabii sub pavilion italian ancoreaza in portul sicilian Messina. Intregul echipaj era slabit, unii deja decedasera iar altii erau foarte aproape de moarte. Nimeni nu s-a putut explica motivele acestei situatii. Pe langa echipajul muribund, vasele aduceau cu ele si alti calatori aproape nelipsiti de pe orice fel de astfel de mijloc de transport: sobolanii. Rozatoarele au parasit cala vaselor in momentul in care acestea au ancorat in port ducand in interiorul orasului acele mici fiinte pe care ei insisi le gazduiau: puricii. Nimic special pana acum. Acest tablou era zugravit la fiecare transport naval de marfa. Diferenta este ca, de data aceasta, acesti purici purtau cu ei o bacterie care avea sa fie vinovata de moartea a peste o treime din populatia Europei, mai precis a zeci de milioane de oameni, locuitori in special ai marilor orase de pe batranul continent. Vorbim despre flagelul care va ramane in istorie drept moartea neagra sau ciuma, asa cum este cunoscut in termeni pedicali. Efectele erau devastatoare. In doar cateva saptamani, epidemia cauza atat de multe victime incat se sapau gropi comune usiase in care sa se arunce cadavrele. Multi dintre cei care incercau sa trateze sau se ocupau de ingrijirea celor bolnavi se infectau la randul lor si mureau in doar cateva luni. Bogatii, saracii, tinerii, batranii, credinciosii si ignorantii, infractori sau oameni cu teama de lege, toti erau ucisi deopotriva de aceasta infectie nemiloasa. Foate putine zone au ramas neafectate. Pentru ca nu se cunostea cauza infectiei nu se gaseau metode de interventie si de gestionare a flagelului. Nu dupa multa vreme s-a ajuns la concluzie, nesurprinzatoare tinand cont de conditiile spirituale in care se gasea populati, ca tot acest flagel nu reprezinta altceva decat pedeapsa si blestemul lui Dumnezeu indreptat impotriva unui popor care nu vrea sa il caute si sa il urmeze. Aceasta concluzie a avut un efect de si mai mare inrobire a constiintei umane in favoare Bisericii Romano-Catolice, administratorul de drept al harului, milei si iertarii lui Dumnezeu. Moartea neagra punea umanitatea fata in fata cu judecata lui Dumnezeu. Viata omului devenise un lucru efemer si ca atare era mult mai de dorit ca omul sa se ocupe de vesnicia sa decat de viata aceasta trecatoare, care oricum era supusa atator capricii ale sortii. In consecinta, omul de rand, aflat in fiecare clipa fata in fata cu sfarsitul unei vieti oricum infioratoare, era dispus sa renunte la toate resursele necesare vietii doar pentru a castiga favoarea Bisericii si de a avea astfel acces la iertarea pacatelor si astfel sa evite milioanele de ani de chin in Purgatoriu.

Razboaiele purtate intre diferite puteri ale Europei, conflicte armate costisitoare atat din puct de vedere financiar dar si din punct de vedere a resurselor umane utilizate, decima si mai mult resursele si asa putin disponibile si avea rolul sa duca la pierderea a numeroase vieti omenesti. Vestul Europei a fost martora celebrului conflict de o suta de ani purtat intre cele Anglia si Franta, conflict in care s-au consumat numeroase resurse financiare si s-a pus capat multor vieti omenesti, multi dintre ele reusind sa supravietuiasca epidemiilor de ciuma. Biserica Romano-Catolica era implicata la randul ei in astfel de conflicte sponsorizand pe rand pe fiecare dintre cei implicati in functie de interesul de moment. Bratul de fier al papalitatii are acum atat de bine pus la punct incat nici un fel de suveran al Europei de apus nu indraznea sa se opuna initiativei papale. Cei care au hotarat si au prins curaj sa actioneze netinand cont de interesul Romei au fost de cele mai multe ori umiliti si, in cele din urma, au pierdut puterea.

Exista cronici ale acelor perioade care vorbesc cat se poate de clar despre faptul ca societatea europeana era impartita, neoficil, in patru mari structuri: (1) cei ce se roaga sau clerul romano-catolic (2) nobilii sau detinatorii de feude (3) soldatii sau aparatorii natiunilor si a nobilimii (4) muncitorii de rand. Cei din urma, desi putini la numar, trebuiau sa tina prin activitatea lor aproape trei sferturi dintre oamenii care populau aceste meleaguri. Starea taranilor si a micilor intreprinzatori privati devenea, asadar, una estrem de umilitoare fiind deplansa in consecinta de catre conicarii vremii.

In tot acest constext istoric mai aparea un factor extrem de depresiv. Scandalurile in care era implicata institutia papala parea fara finalitate. Papii si cei aflati in anturajul acestora erau, de cele mai multe ori, oameni fara nici un fel de scrupule si fara nici cea mai mica urma de credinta. Pozitiile cheie din conducerea Bisericii Romano-Catolice se cumpara sau se mostenea in urma unor abuzuri de putere. Scopul celor ca accesau aceste functii era exclusiv imbogatirea in regim de urgenta, deoarece perioada petrecuta in fruntea Bisericii era una, de cele mai multe ori, limitata. Astfel, acestia trebuiau sa stoarca toate resursele de care aveau nevoie si astfel puneau taxe impovaratoare pe umerii parohilor care, la randul lor, erau nevoiti sa isi jefuiasca credinciosii pentru a satisface setea de avere a inaltilor prelati. Din memoria europenilor inca nu disparuse complet nici celebrul conflict papal cunoscut drept captivitatea babilorniana a papalitatii, cei saptezeci de ani in care papa nu mai a uzat de Roma pentru asi conduce Biserica.

In ciuda tuturor problemelor cu care lumea crestina din apusul Europei se confrunta, puterea papala nu trebuia sa scada in intensitate. Pentru asi intari suprematia asupra Bisericii, papalitatea a hotarat sa construiasca sau sa renoveze o serie de edificii in Vatican, edificii care sa vorbeasca atat prezentului cat si posteritatii despre grandoarea si opulenta Bisericii Romano-Catolice. Cum visteria Vaticanului era din ce in ce mai goala datorita conflictelor armate pe care le sponsoriza dar si datorita jafului aflat la ordinea zilei, Papa de la Roma se afla intr-un impas greu de depasit in realizarea palnurilor sale de maretie. Deaceea, pentru a face rost de banii necesari contructiri bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea pune bazele unui noi sistem abuziv de stoarcere a resurselor financiare avand ca obiectiv afectarea sentimenteleor religioase ale populatiei. Cu aceasta ocazie se pun in vanzare celebrele indulgente. Acestea erau niste documente bisericesti prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor comise pana la data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte din populatie a gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja sumbra perspectiva asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior, pentru a mai stoarce finantele populatiei, indulgentelor le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea tuturor pacatelor, trecute, prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa fie achizitionata nu numai in dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru decedati. Prin intermediul indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, in cel mai rau caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de persoana in numele careia sa facea achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei avea cel putin o persoana draga decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii, ecoul acestei masinarii de escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se inghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice. In ciuda triumfului inregistrat de promoterii acestui sistem, au existat voci care au protestat impotriva acestui lucru. Nu neaparat impotriva indulgentelor in sine ci in mod special impotriva tehnicilor manipulative pe care prelatii le foloseau in a convinge populatia sa achizitioneze cat mai multe astfel de documente. In toiul acestui efort de vanzare a indulgentelor, un strigat a strabatut Europa cu iuteala si amploarea unui fulger declansat in mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur calugar augustinian, profesor si doctor in teologie din estul Germaniei, ajungea fata in fata cu usile din lemn masiv ale catedralei castelului din Wittenberg, landul Saxonia, si pironea in cuie un document continad 95 de teze prin intermediul carora autorul lor expunea abuzurile comertului de indulgente. Acest aproape necunoscut calugar era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie, fara sa intentioneze asa ceva, avea sa declanseze Reforma Protestanta.

Un articol de Sorin H. Trifa