”Nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”, Mt.18,21-35

Data postării: 30.11.2019 08:36:56

Har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos. Predica din această Duminică se fundamentează pe Matei 18,21-35.

^”21 Atunci, Petru, apropiindu-se, i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”. ²² Isus i‑a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte. ²³ De aceea, împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. ²⁴ Când a început să ceară [conturile], i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. ²⁵ Întrucât nu avea să-i restituie, stăpânul a poruncit să fie vânduți el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite [datoria]. ²⁶ Atunci, servitorul s-a prosternat în faţa lui, zicându-i: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!». ²⁷ Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. ²⁸ Dar ieşind, servitorul acela l-a găsit pe unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinári. Înşfăcându-l, îl strângea [de gât] spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!». ²⁹ Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl implora, zicându-i: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!». ³⁰ Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. ³¹ Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, i-au povestit stăpânului lor toate cele întâmplate. ³² Atunci, chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. ³³ Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?». ³⁴ Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. ³⁵ Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”

Pericopa din această a XXII-a Duminică după Sfânta Treime își are substanța chiar în versetele din debut. Citim faptul că Sfântul Apostol Petru îl întreabă de Domnul Isus Cristos astfel: ”Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” (Mt.18,21). La această întrebare, Domnul Isus Cristos răspunde astfel: ”Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Mt.18,22). Răspunsul Domnului nostru Isus Cristos vine să ne spună faptul că între creștini iertarea trebuie să nu aibă măsură și să nu aibă sfârșit. Creștinii ar trebui să ierte mereu și să evite orice formă de răzbunare, deoarece aceasta aparține exclusiv lui Dumnezeu iar noi nu ar trebui să interferăm cu autoritatea lui Dumnezeu.

Dragii mei, această pericopă conține în ea câteva lucruri interesante asupra cărora îmi doresc să reflectăm, mai ales că această pericopă a fost predicată în numeroase feluri până acum. Un prim lucru despre care doresc să discutăm este afirmația prin care Domnul Isus Cristos ne introduce în pilda din această pericopă. Mântuitorul spune astfel: ”împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie conturile cu servitorii săi” (Mt.18,23). Aceste cuvinte sunt deseori nebăgate în seamă dar ele ne spun faptul că această învățătură cu privire la iertarea păcatelor privește Împărăția lui Dumnezeu ci nu în mod necesar împărăția acestei lumi. Cu alte cuvinte, această pericopă nu îi învață pe creștini faptul că trebuie să tolereze orice fel de abuz care este comis în împărăția acestei lumi sau să tolereze anumiți oameni trăiesc în afara legilor și a onestității. Această pildă nu ne învață faptul că trebuie să iertăm absolut orice și să nu mai existe nici o formă de justiție socială sau penală. Cu alte cuvinte, justiția trebuie să își facă datoria în împărăția acestei lumi și să îi pună sub pedeapsă pe toți aceia care încalcă legile și regulile. Este clar pentru fiecare om că acolo unde justiția acestei lumi nu este funcțională lucrurile devin din ce în ce mai nefericite. Acolo unde abaterile de la reguli nu sunt sancționate, societatea degenerează rapid. De aceea, este important să reținem faptul că această învățătură pe care Domnul Isus Cristos le-o predă ucenicilor săi face referire la Împărăția lui Dumnezeu ci nu îi vizează pe aceia care aplică justiția în lumea aceasta.

Acum, ași vrea să mai rețineți un lucru important. Când ne referim la Împărăția lui Dumnezeu, nu avem în vedere ceva ce are loc într-un viitor îndepărtat. Împărăția lui Dumnezeu este ceva prezent, este aici și acum, în Biserica lui Cristos, acolo unde Dumnezeu domnește prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt. Așa dar, creștinul trăiește, în același timp în ambele împărății. El trăiește în împărăția aceste lumi și în Împărăția lui Dumnezeu care este Biserica lui Cristos. În Biserica lui Cristos, creștinul trebuie să ierte fără nici un fel de rezerve sau limite și să fie plin de milă față de aproapele său indiferent dacă acesta din urmă merită acest lucru sau nu.

Parabola pe care Domnul Isus Cristos ne-a prezintă în această pericopă conține explicarea motivului pentru care noi trebuie să iertăm și să îl tratăm pe aproapele nostru cu iubire. Un prim motiv constă în faptul că Dumnezeu vrea ca noi să ne aducem mereu aminte de harul abundent pe care Dumnezeu însuși ni l-a arătat fiecăruia dintre noi. Păcatele fiecăruia dintre noi meritau pedeapsa și mânia veșnică a lui Dumnezeu dar Dumnezeu ne-a trata cu mila sa și, în loc să ne pedepsească așa cum meritam, el și-a găsit plăcerea în a ne ierta și în a ne umple cu iubirea sa. Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să acționăm la fel cu privire la aproapele nostru.

Parabola servitorului nemilostiv este o expunere foarte profundă cu privire la situația în care fiecare dintre noi ne aflăm înaintea lui Dumnezeu. Suma aceasta pe care servitorul acesta o datora stăpânului său era una imensă. Calculasem în urmă cu vreo doi ani faptul că însemna multe sute de vieți de muncă pentru a o putea returna. Suma aceasta de 10.000 de talanți însemna aproximativ un milion de dinari iar plata regulată în Israel pentru un zilier era de un dinar pe zi, după cum ne amintim din pilda lucrătorilor viei. Chiar dacă omul acesta putea să fie un slujbaș important care ar fi avut o remunerație superioară unui ziler, tot nu ar fi putut câștiga o astfel de sumă într-o viață, indiferent de cât de lungă ar fi fost aceasta. De aceea, putem să spune faptul că avem de-a face aici cu o datorie infinită, de altfel expresia ”10.000 de talanți” având în antichitate înțelesul de ”infinit”.

În această pildă, Domnul Isus Cristos ne spune faptul că datoria noastră înaintea lui Dumnezeu este una infinită, fiecare dintre noi fiind în imposibilitatea de a stinge această datorie prin efortul nostru propriu, indiferent de cât de mare și intens ar fi acesta. Păcatul nu este ceva de care noi ne putem debarasa din propria noastră voință deoarece este ceva care ne afectează încă de la concepere, după cum spune Sfântul Împărat David: ”în nelegiuire m-am născut şi în păcat m-a zămislit mama mea!” (Ps.51,7-8). Acest păcat este lipit de noi iar toată viața noastră noi nu facem decât să îl înmulțim.

În parabola noastră citim astfel: ”stăpânul a poruncit să fie vânduți el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite [datoria]” (Mt.18,25). Dragii mei, prin acest pasaj Domnul Isus Cristos ne învață faptul că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre și că judecata lui Dumnezeu va aduce asupra noastră pedeapsa despre care ne vorbește Sfântul Apostol Paul spunând: ”răsplata păcatului este moartea” (Rom.3,23). Această pedeapsă severă este pronunțată de către Legea lui Dumnezeu asupra oricărui păcătos.

Este evident pentru fiecare dintre noi faptul că Dumnezeu vrea să plătim pentru păcatele noastre însă noi nu avem cu ce să plătim. De aceea, singura șansă prin care noi am putea evita destinul nostru tragic este ca ceva din afara noastră să se întâmple. Dar un astfel de lucru nu se poate întâmpla decât atunci când noi facem ceea ce acest servitor a făcut. Pericopa noastră ne spune astfel: ”servitorul s-a prosternat în faţa lui, zicându-i: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!” (Mt.18,26). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune faptul că acest servitor s-a închinat Stăpânului, și-a recunoscut păcatul și a implorat mila acestuia. Acest lucru este ceea ce numim ”pocăință”. Acesta este lucru pe care omul îl așteaptă de la noi dacă vrem să fim eliberați din mânia lui Dumnezeu. Pocăința nu se fundamentează niciodată pe faptele de ascultare ale omului ci pe mila lui Dumnezeu. Sigur că deși slujitorul a spus: ”voi restitui totul!” (Mt.18,26), el știa foarte bine că acest lucru era ceva cu adevărat imposibil dar el a căutat prin această expresie să implore mila lui Dumnezeu. Este important să reținem faptul că un om care se pocăiește cu adevărat este un om care dorește din toată inima lui să renunțe la păcat. Un om care dorește să își continue viața în păcat nu poate să fie un om care se pocăiește cu adevărat.

Orice om va veni la Dumnezeu cu reală pocăință și va cere milă, va descoperi faptul că Dumnezeu este mai mult decât disponibil pentru ai arăta milă. Acest lucru ni-l descoperă chiar Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan ne spune: ”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (Io.3,16-17). Stăpânul din această parabolă îl reprezintă pe Dumnezeu iar pericopa noastră ne vorbește despre stăpân astfel: ”Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria.” (Mt.18,27). Acest verset ne arată cu adevărat cum este Dumnezeul nostru. Oricine îl zugrăvește pe Dumnezeu într-un alt mod, îl prezintă într-un mod fals.

Al prezenta pe Dumnezeu ca un judecător sever care nu dorește alt ceva decât să își reverse mânia împotriva aceluia care păcătuiește este o mare eroare. Din păcate însă, raportați exclusiv la Legea lui Dumnezeu, în multe Biserici, Dumnezeu este prezentat ca un judecător impasibil. Aceasta deoarece Legea spune faptul că omul păcătos nu poate aștepta nimic de la Dumnezeu decât mânie și pedeapsă. Evanghelia lui Dumnezeu, în schimb, ne vorbește despre faptul că orice om care a încălcat Legea vine la Dumnezeu, își recunoaște păcatele și imploră mila lui Dumnezeu, acel om va primi iertare. Acest lucru deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu milostiv și are o inimă paternă mișcată de compasiune. Astfel, Dumnezeu este mereu pregătit să ne acorde milă, așa cum descoperim în pericopa din această Duminică. Dumnezeu este gata oricând să sufere el pierderea și să ne acorde nouă iertarea, așa cum descoperim faptul că acest stăpân, mișcat de milă față de slujitorul său, a ajuns să prefere să piardă cei zece mii de talanți și să-l ierte pe acest slujitor necredincios.

Dragii mei, ne aducem aminte de faptul că Dumnezeu a promis salvarea noastră din păcat imediat după ce omul a căzut în păcat. Ne aducem aminte că acolo, în grădina Edenului, imediat după ce a pronunțat condamnarea împotriva păcatului, Dumnezeu a făcut următoarea promisiune: ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen.3,15). Aceasta este învățătura Bisericii noastre, pe care noi o păstrăm în puritatea ei, anume că noi avem iertarea păcatelor și viața veșnică exclusiv prin credința în Isus Cristos și prin mila și prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru îl expune pericopa noastră care ne vorbește despre un om plin de păcate, un om care merita mânia și pedeapsa veșnică datorită faptelor lui păcătoase dar care a fost iertat de păcatele lui fără să facă absolut nici o faptă în acest sens, doar pentru faptul că a crezut în mila stăpânului său și pentru că a implorat mila acestuia. Această parte din pilda acestei Duminici ne vorbește despre faptul că mântuirea noastră vine exclusiv din mila lui Dumnezeu ci nu datorită efortului nostru de a împlini Legea lui Dumnezeu.

A doua parte a acestei pilde ne învață cum trebuie să ne trăim viața de creștin, adică existența noastră ca persoane iertate de către Dumnezeu de păcatul lor. Dumnezeu dorește ca noi să urmăm exemplul său și, la rândul nostru, să arătăm har și dragoste aproapelui nostru care a greșit față de noi. Acest lucru nu trebuie să vină dintr-o educație socială teoretică ci din propria noastră experiență cu Dumnezeu. În pericopa noastră, Domnul Isus Cristos ne învață faptul că vinovăția noastră înaintea lui Dumnezeu este incomensurabil mai mare decât poate să fie orice datorie pe care aproapele nostru ar putea să o aibă față de noi. De aceea, așa cum Dumnezeu a fost generos cu noi în a ne oferi iertarea datoriilor noastre față de el, la fel și noi trebuie să fim generoși față de aproapele nostru și să îl tratăm cu milă. Pierderea pe care noi o suferim atunci când iertăm greșeala aproapelui nostru față de noi este infimă față de pierderea suferită de Dumnezeu atunci când ne-a iertat păcatele noastre. Un adevărat creștin este acela care îi va arăta aproapelui său același har pe care Dumnezeu i l-a arătat lui.

Dragii mei, ași vrea să nu credeți că acest lucru este unul opțional. Pericopa noastră ne spune faptul că stăpânul s-a supărat pe servitorul său care nu a fost capabil să îl ierte pe aproapele său. Pericopa noastră ne spune astfel: ”chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?». Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria” (Mt.18,32-34). În finalul pericopei noastre citim un avertisment foarte serios la adresa tuturor acelora care nu vor proceda în iertarea aproapelui său, avertizare care sună astfel: ”Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”(Mt.18,35).

Dragii mei, aceste cuvinte finale ale Domnului nostru Isus Cristos sunt un avertisment sever, cuvinte care leagă salvarea noastră de modul în care noi ne comportăm. Același lucru îl găsim și în rugăciunea Tatăl nostru unde citim astfel: ”ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” (Mt.6,12) pentru ca la finalul acesteia să citim: ”dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.” (Mt.6,14-15). Întrebarea pe care o ridicăm acum este: cine va mai putea să fie iertat de păcatele lui și salvat de la condamnare dacă toate aceste lucruri sunt legate de modul în care noi îl iertăm pe aproapele nostru? Răspunsul la această întrebare îl găsim în Evanghelia Sfântului Luca, acolo unde Domnul Isus Cristos spune astfel: ”Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc.18,27). Vedeți, iubirea aproapelui nostru nu este o lucrare care vine prin propriile noastre forțe ci este lucrarea miraculoasă pe care Duhul Sfânt o face în cei justificați prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Iată ce ne spune Dumnezeu prin gura Sfântului Ezechiel: ”Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi și vă voi face să umblați după hotărârile mele, să păziți și să împliniți judecățile mele” (Ezec.36,26). Astfel, Dumnezeu, în harul său, nu doar ne iartă păcatele noastre, justificându-ne prin jertfa lui Cristos, ci lucrează în noi sfințirea noastră prin Duhul Sfânt. Puterea de al ierta pe aproapele nostru este lucrarea Duhului Sfânt ci nu efortul nostru. Iubirea aproapelui nostru nu este rodul unui efort al cărnii ci este rezultatul sfințeniei pe care Dumnezeu o lucrează în fiecare dintre noi.

Dragii mei, cuvintele pe care Domnul Isus Cristos i le spune Sfântului Apostol Petru sunt cuvinte adresate fiecăruia dintre noi. Noi suntem cei care trebuie să îl iertăm pe aproapele nostru ”nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” Deoarece noi înșine am fost iertați de către Dumnezeu ”nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”

AMIN!