O perspectiva lutherana fata de doctrina purgatoriului

Data postării: 07.04.2016 09:05:33

Doctrina despre purgatoriu este o doctrina specifica Bisericii Romano-Catolice, ea nemaifiind intalnita la nici una dintre marile denominatii crestine. Aceasta doctrina, asa cum este ea dezvoltata in Biserica Romano- Catolica incepand cu Secolul al XII-lea, afirma faptul ca exista un loc intermediar, o cea de-a treia stare a sufletului, stare in care sufletul este supus unui proces de purificare variabil in timp pana cand acesta devine apt pentru a intra in rai. Acesta doctrina este in contrast cu viziunea adoptata de restul denominatiilor crestine care sustin existenta doar a doua stari ale sufletului dupa moarte, anume iadul si raiul, exceptie facand Biserica Adventista de Ziua a Saptea si secta hetero-crestina Martorii lui Iehova, acestia admitand o singura stare a sufletului dupa moarte, mai precis starea de ”somn” sau inexistenta activ.

In avansarea doctrinei despre purgatoriu, teologii Bisericii Romano-Catolice se bazeaza pe un verset aflat in cea de-A Doua Carte a Macabeilor, mai precis 2 Macabei 12:45, "de aceea a pus să se facă pentru cei morţi jertfă de ispăşire ca să fie dezlegaţi de păcat”. Deasemenea, mai este invocat un verset, de data aceasta din Noul Testament, acolo unde, in Prima Epistola catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel, mai precis in 1 Corinteni 3:11-15, ni se spune ca: "lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă; ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el va fi mântuit dar ca prin foc."

Sumarizat, doctrina Romano-Catolica despre Purgatoriu invata ca exista o a treia stare intermediara, aflata uneva intre iad si rai, loc in care ajug acei oameni credinciosi dar care au comis pacate iertabile si astfel, acestia trebuie purificati de vina acestor pacate in vederea intrairii in rai. In functie de numarul si gravitatea pacatelor, acesti credinciosi petrec mai mult sau mai putin timp in starea aceasta intermediara. Definitia Sinodului din Trento (1563) este cat se poate de clara: "Biserica Catolica, insuflata de Duhul Sfant, pornind de la Sfanta Scriptura si de la vechea traditie a Parintilor, a invatat in sfintele sinoade, iar mai apoi si in acest sinod ecumenic ca exista un Purgatoriu si ca sufletele tinute acolo sunt ajutate de iubirea credinciosilor, si mai ales de jertfa de la altar, bineplacuta lui Dumnezeu. De aceea, sfantul sinod da dispozitie episcopilor sa faca tot ce trebuie pentru ca sfanta doctrina despre Purgatoriu, transmisa de Sfintii Parinti si de sfintele sinoade, sa fie primita de toti credinciosii si respectata de ei, si pentru ca ea sa fie predata si vestita in tot locul”

La sfarsitul Evului Mediu, doctrina despre Purgatoriu a stat la baza dezvoltarii si promovarii indulgentelor. Acestea erau niste documente bisericesti prin intermediul carora se garanta celui care le achizitiona iertarea tuturor pacatelor comise pana la data respectiva. Indulgentele au fost trimise spre vanzare in Europa iar o buna parte din populatie a gasit ca binevenita o astel de initiativa sfanta si nu este de mirare cunoscand deja sumbra perspectiva asupra vietii existenta la aceea data. Ulterior indulgentelor le-a fost extinsa puterea ajungandu-se ca acestea sa garanteze iertatea tuturor pacatelor, trecute, prezente sau viitoare indiferent de gravitatea acestora. Iertarea putea sa fie achizitionata nu numai in dreptul platitorului ci si pentru oricare alta persoana, inclusiv pentru decedati. Prin intermediul indulgentelor, prezenta in chinurile Purgatoriului putea sa fie complet eliminata sau, in cel mai rau caz, mult diminuata, in functie de gravitatea pacatelor comise de persoana in numele careia sa facea achizitia. Cum la acea vreme aproape fiecare cetatean al Europei avea cel putin o persoana draga decedata, fie mama sau tata, sot sau sotie, frate sau sora sau copii, ecoul acestei masinarii de escrocat din punc de vedere spiritual era unul inimaginabil. Mii de oameni se inghesuiau sa cumpere aceste indulgente cheltuind chiar si ultima resursa necesara hranei zilnice. In ciuda triumfului inregistrat de promoterii acestui sistem, au existat voci care au protestat impotriva acestui lucru. Nu neaparat impotriva indulgentelor in sine ci in mod special impotriva tehnicilor manipulative pe care prelatii le foloseau in a convinge populatia sa achizitioneze cat mai multe astfel de documente. In toiul acestui efort de vanzare a indulgentelor, un strigat a strabatut Europa cu iuteala si amploarea unui fulger declansat in mijlocul furtunii. La 31 octombrie 1517, un obscur calugar augustinian, profesor si doctor in teologie din estul Germaniei, ajungea fata in fata cu usile din lemn masiv ale catedralei castelului din Wittenberg, landul Saxonia, si pironea in cuie un document continad 95 de teze prin intermediul carora autorul lor expunea abuzurile comertului de indulgente. Acest aproape necunoscut calugar era Martin Luther, cel care, cu aceasta ocazie, fara sa intentioneze asa ceva, avea sa declanseze Reforma Protestanta.

Numarul pasajelor in care Sfanta Scriptura vorbeste despre starea omului dupa moarte este unul destul de redus. Acest lucru este valabil deoarece Sfanta Scriptura pune accentul viata credinciosului si pe mantuirea vesnica a acestuia ci mai putin pe timpul scurs intre incetarea vietii trupesti si inviere (1Cor.1:7; Filip.3:20-21; Col.3:4; 1Tes.4:13; 2Tim.4:7-8; Tit 2:13). Sfanta Scriptura ne invata faptul ca adevaratul crestin asteapta cu rabdare revenirea in glorie a Domnului Isus Cristos si se bucura in fiecare zi de mantuirea promisa de catre Acesta (Matei 2:44; Luca 21:31). In acelasi timp cu mangaierea adusa credinciosilor, Sfanta Scriptura avertizeaza cu tarie pe cei necredinciosi cu privire la judecata finala si la pedeapsa pe care acestia o vor primii in iad (2Tes.1:9.10; Evr.10:27; 2Pet.2:3-6; Iuda 6:7). Este interesant de remarcat ca Sfanta Scriptura nu avertizeaza absolut deloc cu privire la ceea ce sufletul va patimii in perioada dintre moarte si judecata finala, astfel incat sa se lase de banuit ca ar exista un spatiu intermediar al purificarii. Conform Sfintei Scripturi, toti cei credinciosi se bucura de prezenta lui Cristos (Mate 25:34) in timp ce toti aceia care practica nelegiuirea trebuie sa se teama de pedeapsa eterna de care nu vor aveas nici o sansa de scapare in afara lui Cristos (Matei 25:41-46)

Cu toate ca pasajele care vorbesc despre ceea ce se intampla cu sufletele oamenilor dupa moarte sunt foarte putine la numar, ele nu lipsesc in totalitate. Din Sfanta Scriptura aflam ca sufletele celor nelegiuiti se afla „in inchisoare” (1Pet.3:19) unde sufera mania chinuitoare a lui Dumnezeu ca rasplata pentru viata lor in pacat.

Sfanta Scriptura este clara atunci cand afirma ca imediat dupa moarte, cei nelegiuti sunt trimisi in iad acolo unde isi traiesc agonia eterna (Luca 16:23-31 si Psalm 106:16-18). Pe de alta parte, Sfanta Scriptura ne spune ca toti cei salvati in Cristos, prin har, prin credinta, sunt in mana lui Dumenzeu (Fapte 7:59-60 si Luca 23:46) fiind in paradis alaturi de Cristos (Fil.1:23 si Luca 23:46) traind o eterna fericire intr-o viata eterna (Apoc.14:13; Psalm 16:11; Ioan 17:24 si Rom.8:18). In toate aceste afirmatii este complet ignorat un loc intermediar in care sufletele ar putea sa fie corijate pentru perioade variabile de timp si, deasemenea, este absenta orice idee care sa trimita la schimbarea sentintei in cazul vreunui om. Prin urmare, Sfanta Scriptura afirma clar faptul ca starea omului dupa deces nu se mai schimba, ea ramanand valabila pentru eternitate. Cei care au fost rascumparati in Cristos merg imediat alaturi de Mantuitorul lor in rai in timp ce toti aceia care au respins harul lui Cristos si au neglijat crucea, vor ajunge pentru eternitate in iad imediat dupa ce viata lor terestra se termina.

Ca atare, teologia Reformei Protestante considera doctrina romano-catolica a purgatoriului ca fiind o plasmuire fara suport in Sfanta Scriptura, si acest lucru este motivat, in mod special de argumentele care urmeaza, cu toate ca acestea vor fi prezentate in forma sumarizata.

Teologia romano-catolica este o teologie ancorata in semi-pelagiasm si chiar pelagianism. Aceste doua curente, declarate in mod unanim de catre Sinoadele Ecumentice ca fiind eretice, afirmau faptul ca omul are in sine si vointa si puterea de a il asculta pe Dumnezeu. In timp ce semi-pelagienii afirmau ca aceasta vointa este adormita si trebuie trezita de un prehar, pelagienii mergeau pana acolo incat sa afirme ca omul nu este mort in pacat iar caderea lui Adam a fost doar o „impiedicare” a omului in relatia cu Creatorul sau. Ca atare, pelagienii afirma ca omul are toata putere si toata vointa de a implini voia lui Dumnezeu, de a asculta de lege si de a obtine mantuirea prin propria putere. In consecinta, pentru ca omul poate sa isi obtina mantuirea prin propriile forte, fara sa fie necesar vreun mijlocitor, rezulta, in mod logic, ideea ca omul poate sa isi ispaseasca propriile pacate in cazul in car le comite. Biserica Romano-Catolica, la fel ca si Bisericile Ortodoxe Rasaritene, avanseaza diverse metode prin care omul isi poate ispasi propriile pacate astfel incat, la finalul ispasirii, prin sine insusi, omul sa ajunga la mantuire. Deasemenea, atat Biserica Romano-Catolica cat si Bisericile Ortodoxe Rasaritene promoveaza faptul ca cei ramasi in viata, prin diferse metode agreate si promovate de Biserica, pot sa faca ispasire pentru cei decedati astfel incat starea vesnica a acestora sa se schimbe. Diferenta dintre cele Biserica Romano-Catolica si Bisericile Ortodoxe Rasaritene este aceea ca Biserica Romano-Catolica afirma existenta Purgatoriului, acel loc in care sufletele sufera o perdeapsa temporara pana atunci cand vina pacatelor comise este stearsa si astfel, curati fiind, sa paseasca in rai.

Biserica Reformei Protestante, Biserica Evanghelica Lutherana dar si restul de Bisericii desprinse din marea trezire spirituala din Secolul al XVI-lea, au, in general, o perspectiva pesimista asupra omului. Astfel, evanghelicii lutherani, dar si reformatii calvini, presbiterienii si baptistii calvinisti, considera ca omul nu este dotat cu liber arbitru in materie de viata spirituala ci el este complet mort in pacat, nefiind capabil prin sine insusi sa repare relatia cu Dumnezeu franta la caderea in pacat a lui Adam. Mai mult decat atat, evanghelicii lutherani considera ca omul poseda natura pacatoasa dar si vina pacatului lui Adam, acest lucru pastrandu-l inca de la nastere in dusmanie cu Creatorul sau. Astfel, omul in natura lui cazuta, moarta in pacat, are ca unica destinatie iadul si mania vesnica a lui Dumnezeu. Cum omul nu detine nici putere si nici dorinta de a se impaca in sinea lui cu Dumnezeu, singura modalitate de schimbare a acestei stari vine de la Dumnezeu insusi. Astfel, teologia lutherana, ca si teologia protestanta in mare ei majoritate (exceptie fac Adventistii de Ziua a Saptea care raman aproape pelagieni) invata ca Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau, Isus Cristos, sa moara pentru pacatele omului (Rom.5:8 si Isaia 53:5). Sfanta Scriptura invata ca Fiul lui Dumnezeu a purtat pacatele noastre de buna voie chiar inainte ca noi sa aveam cea mai mica cunostinta despre acest fapt (Rom.5:6 si 10). Prin moartea lui, Isus Cristos a suferit pentru toate pacatele noastre si astfel ne-a justificat inaintea lui Dumenzeu prin faptul ca pacatele noastre au fost sterse. Sfanta Scriptura ne spune ca atunci cand suntem iertati de pacate si justificati, Dumnezeu insusi ne numeste „fiii Sai” (Ioan 1:12). Ca atare, toti cei justificati au toate pacatele iertate si astfel nu mai este necesar ca acestia sa sufere pentru vreun pacat deoarece jertfa lui Cristos a fost atot-suficienta pentru ca nici un pacat sa nu ramana neacoperit (1 Ioan 2:2). Daca afirmam ca omul va trece printr-o stare in care, pentru o anumita perioada de timp, va suferii pentru anumite pacate inainte a fi primit in rai, insemana ca jertfa lui Cristos nu este pe deplin suficienta ci ea acopera doar partial pacatele si justifica doar partial pe credinciosul care se pocaieste. Pentru ca o astfel de afirmatie este impotriva Sfintei Scripturi, noi, evanghelicii lutherani respingem doctrina purgatoriului si afirmam ca toti cei care il primesc pe Cristos sunt pe deplin jurstificati si nu mai au nevoi de nici un fel de ispasire proprie pentru acestea. Deopotriva, toti cei care il resping pe Cristos, nu sunt iertati si justificati prin sangele mantuitor, iar pentru aceste pacate nimeni, nici macar ei nu pot sa faca ispasire deoarece ei nici macar nu vor acest lucru.

Pe de alta parte, in teologia romano-catolica mai exita o eroare grava cu privire la jertfa lui Cristos. Romano-Catolici nu admit faptul ca aceasta a avut loc o singura data si cu efecte vesnice si absolute. Teologii romano-catolici sustin faptul ca Isus Cristos continua sa fie jertfit la fiecare liturghie. Ca atare, dat fiind ca Cristos este jerfit zilnic, Biserica Romano-Catolica a justificat aceasta eroare prin aceea ca jertfa este mereu necesara sa se repete pentru ca si pacate sunt repetate de catre om. Ca raspuns fata de aceasta eroare, teologii lutherani argumenteaza, pe baza Sfintei Scripturi, ca Isus Cristos s-a jertfit o singura data cu efecte complete si vesnice (Rom.6:10). Ca atare, la Golgota, Cristos s-a jertfit o singura data pntru toate pacatele indiferent de temporalitatea acestora (Evrei 7:27). Astfel, nu are nici un rost ca Isus sa refie sacrificat pentur pacatele viitoare deoarece acestea au fost deja justificate in jertfa de la Golgota (Efes.2:8-9). Evanghelici Lutherani afirma ca omul este curatat in mod perfect de catre jertfa lui Cristos si facut capabil pentru a intra in cer pe cand romano- catolicii, prin faptul ca repeta jertfa lui Cristos in mod zilnic, afirma faptul ca omul nu este niciodata pe deplin gata pentru cer. Orice forma de ispasire in purgatoriu este, pentru credinciosul evanghelic lutheran, inutila deoarece jertfal lui Cristos este eficace in totalitate.

Pentru ca evanghelicii lutherani afirma ca jertfa lui Cristos este completa si eterna in forma in care aceasta a avut loc la Golgota, in mod evident ei resping si toate practicile asociate cu aceasta doctrina eronata. Evanghelicii lutherani nu cred ca starea celor morti poate sa fie influentata si schimbata de catre cei aflati in viata si ca aceasta este generata exclusiv de legatura omului cu Cristos. Cei credinciosi si justificati in Cristos au parte de venicie in rai si acest lucru nu mai poate fi schimbat niciodata (1 Cor.15:3), in timp ce aceia care l-au respins pe Cristos ajung in iad, stare care, deasemenea, nu se mai poate schimba niciodata indiferent de eforturile depuse in acest sens de catre cei aflati in viata. Deaceea respingem rugaciunile inaltate in favoare mortilor, respingem orice forma de indulgenta si orice fel de activitati menite sa schimbe starea in care se afla mortii nostrii. Orice astfel de practica, asa cum ele se regasesc in Bisericile Romano-Catolice si cele Ortodoxe Rasaritene sunt considerate ca fiind indreptate impotriva lui Cristos insusi prin aceea ca dovedesc inutila si insuficienta jertfa Acestuia.

Biserica Evanghelica Lutherana, intr-o singura propozitie, respinge doctrina romano-catolica a purgatoriului deoarece aceasta contravine doctrinei despre justificarea prin har, numai prin credinta. În conformitate cu învățăturile explicite ale Sfintei Scripturi credinciosului este justificată numai prin credință (Sola Fide), fără faptele Legii (Romani 3:28; 4:5 si Filipeni 3:9). Prin aceasta afirmatie, Sfanta Scriptura atribuie in mod direct justificarea numai credintei si exclude absolut orice fel de cauza meritorie datorata anumitor fapte pe care omul le-ar putea face in favoare sa si in vederea castigarii mantuirii (Romani 3:27). Mai mult decat atat, Sfanta Scriptura decalara ca toti aceia care fac din faptele lor un scop pentru justificare, in realitate, se afla sub blestem (Galateni 3:10) si ilustreaza acest lucru prin exemple care nu lasa nici un fel de indoiala cu privire la excluderea orcaror fapte umane de la justificare (Romani 4:1-3 si Luca 18:9-14). Justificarea prin credinta reprezinta un fundament al credintei crestine despre care reformatorul Martin Luther afirma ca este “articulus fundamentalissimus, articului stantis et cadentis ecclesiae”. In aceasta doctrina fundamentala pentru Biserica lui Cristos converg toate celelalte doctrine. Intruparea, viata, moartea, invierea si inaltarea lui Cristos dovedesc temelia acestei doctrine capitale pentru crestinism. Toate aceste lucruri au fost facute de Isus Cristos pentru ca omul sa poata sa fie justificat prin har, fara eforturi proprii, prin credinta in Isus Cristos si in inspasirea lui inlocuitoare. Toti aceia care neaga acesta doctrina, printre care, din pacate, si unele culte declarate ca fiind de origini protestante, neaga in realitate Sfanta Scriptura.

Doctrina romano-catolica despre Purgatoriu neaga doctrina Reformei Protestante despre justificarea prin credinta prin aceeia ca pune justificare in mana pacatosului aratand ca acesta este capabil sa isi acopere propriile pacate prin diverse metode cum ar fi propria suferinta pentru anumite perioade de timp, rugaciunile celor aflati in viata in favoarea celui aflat in Purgatoriu, interventia unor sfinti in sprijinul celui aflat in focul purificatos, pomenile facute de cei aflati in viata in favoarea decedatului.

In ceea ce priveste o analiza a textului din 2 Macabei 12:45, pozitia lutherana este urmatoarea. Afirmam in primul rand faptul ca A Doua Carte a Macabeilor este o carte buna de citit si din care se pot extrage o serie de informatii istorice de mare valoare insa aceasta nu este uzata pentru a dezvolta doctrine. Pasajul citat de catre romano-catolici nu este un pasaj doctrinar ci prezinta doar o abatere pe care o practicau iudeii la acea data sub influenta paganismului local. Vechiul Testament, Isus Cristos si nici Sfintii Apostoli nu au facut nici un fel de afirmatie care sa coincida cu ceea ce afirma pasajul din 2 Macabei 12:45, lucru care ne face sa credem ca aceast pasaj nu face alt ceva decat sa prezinte o practica eretica dar care era uzata la vremea respectiva fara insa ca ea sa fie aprobata de catre Dumnezeu.

In ceea ce priveste textul din 1 Corinteni 3:11-15, apartinand Sfantului Apostol Pavel, evanghelicii lutherani afirma ca acesta nu are nici un fel de legatura cu ceea ce romano-catolicii avanseaza in doctrina purgatoriului. Lucrul la care face referire Sfantului Apostol Pavel se refera exclusiv la judecata lui Dumnezeu fata de cei care vor fi totusi mantuiti. Este evident ca cei mantuiti vor avea parte de diverse „rasplate” pentru modul in care au trait credinta insa aceasta „rasplata” nu are nici un fel de legatura cu mantuirea sau pierderea acesteia (2 Cor.5:10). „Focul” este elementul care va scoate la iveala viata de credinta a fiecarui mantuit si astfel va arata ce fel de „rasplata”, suplimentara mantuirii, va primi respectivul mantuit. Cest lucru nu are nici un fel de legatura cu vreo suferinta traita de individ pentru inspasirea propriilor pacate si pentru ascederea acestuia in Imparatia lui Dumnezeu.

Nota. Elementele prezentate in acest eseu nu acopera intreg subiectul ci reprezinta doar un raspuns sumarizat cu privire la pozitia evanghelica lutherana, in special, si protestanta, in general, cu privire la doctrina romano- catolica a purgatoriului.

Un articol de Sorin H. Trifa