Rolul și importanța Sfintelor Scripturi pentru Biserica Lutherană Confesională

Data postării: 07.04.2018 06:43:53

Acest eseu a fost prezentat în cadrul unei conferințe publice care a avut loc în data de 14 Martie 2018 în cadrul Centrului de Conferințe Sfinții Petru și Andrei din București. Puteți să urmăriți înregistrarea video a conferinței dând click aici.

Un articol de Sorin Horia TRIFA

Introducere[1]

La cinci sute de ani de la nașterea Bisericii Luterane - produsul direct al Reformei Protestante care a debutat la 31 Octombrie 1517 la Wittenberg, Germania – urmașii luteranilor din Secolul al XVI-lea nu mai se află în consonanță unii cu alții, contrazicându-se inclusiv în aspecte fundamentale ale credinței lor. Teologii Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea și-au sumarizat credința creștină în ceea ce numim astăzi: Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea. Aceste mărturisiri conțin următoarele documente de credință: Micul Catehism al lui Martin Luther[2] (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther[3] (1529), Confesiunea Augustană[4] (1530), Apologia Confesiunii Augustana[5] (1531), Articolele de la Schmalkalden[6] (1536) și Formula Concordiei[7] (1577). Toate acestea, împreună cu cele trei crezuri ecumenice ale Bisericii, Crezul Apostolic, Crezul Niceo-Constantinopoletan și Crezul Atanasian, au format Cartea Concordului (1580), lucrare care a reprezentat fundamentul confesional al Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea. Pentru Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, aceste Mărturisiri de Credință nu au avut statut de revelații divine ci ele sumarizează modul în care teologii luterani au interpretat Sfânta Scriptură. Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea au fost norma normata ci nu norma normas așa cum este Sfânta Scriptură. Ele explică credința luterana și sunt sub autoritatea deplină a Sfintelor Scripturi. Pentru Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, Mărturisirile de Credință reprezentau expunerea modului în care era interpretată Sfânta Scriptură. În consecință, pentru a fi luteran, era necesar să îți însușești credința Sfintei Scripturi așa cum era ea sumarizată în Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea.

Din nefericire, istoria avea să schimbe radical Biserica Luterană și atitudinea acesteia cu privire la importanța Mărturisirilor de Credință din Secolul al XVI-lea. Sub impactul pietismului[8] și mai apoi a teologiei liberale[9], cele mai multe dintre Bisericile Luterane s-au debarasat de Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea iar Sfânta Scriptură și-a pierdut importanța pe care a avut-o în Biserica Luterană din timpul Reformei. Începând cu primele decenii ale Secolului al XIX-lea, teologia liberală a ajuns să fie mărturisită de aproape toate Bisericile Luterane din Germania, Țările Scandinave, Țările Baltice, Ungaria și Statele Unite ale Americii, inclusiv Bisericile Luterane din Transilvania. În cele din urmă, teologia liberală a dat o lovitură fatală Bisericii Luterane astfel încât, în prima parte a Secolului XX, aceasta să nu mai aibă aproape deloc valori teologice comune cu Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea. Sub impactul pietismului și a cripto-calvinismului, Biserica Luterană a ajuns să abdice inclusiv de la închinarea liturgică a Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, înlăturându-se toate acele elemente care erau considerate prea catolice. Astfel a dispărut calendarul Bisericii (inclusiv majoritatea sărbătorilor bisericești), vestimentația clericală, obiectele liturgice (icoane, statui, crucifix, lumânări, tămâia, etc.), comemorarea Sfinților Bisericii, iar formula liturgică a închinării a fost radical mutilată, toate acestea făcând ca Bisericile Luterane moderne să nu se mai identifice nici la acest capitol cu Biserica născută în timpul Reformei Luterane. Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea aveau să devină niște documente complet uitate sau, în cel mai fericit caz, niște documente învechite și fără rezonanță în modernism și post-modernism.

Situația avea să se schimbe în a doua parte a Secolului al XIX-lea. Afectați de starea de rătăcire a Bisericii Luterane din Germania, câteva sute de luterani conservatori germani au emigrat în Statele Unite ale Americii cu speranța că acolo își pot pune în practică principiile credinței. Aici, conduși de pastorul C. F. W. Walter, aceștia au pus bazele unei Biserici Luterane care avea să subscrie la valorile Mărturisirilor de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea. Astfel, după aproape doua Secole și jumătate de afundare în rătăcire, teologia și practicile liturgice ale Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea aveau să renască în ceea ce avea să poarte numele de Biserica Lutherană Sinodul Missouri. Această Biserică a readus în actualitate confesionalismul luteran din Secolul al XVI-lea dând naștere unei mișcări de renaștere confesională în luteranism. În aproape o sută cinci zeci de ani, aproximativ o treime dintre denominațiile luterane au aderat la Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea sub efortul misionar al Bisericii Luterane Sinodul Missouri. Aceste Biserici au primit numele generic de Biserici Luterane Confesionale și se pot întâlni prin aproape toate zonele unde există tradiție luterană. În materie de credincioși, aproximativ zece procente dintre luteranii din prezent sunt luterani confesionali. În anul 2016, o astfel de misiune luterană confesională a fost demarată în România de către Biserica Lutherană Sinodul Missouri sub supravegherea Bisericii Lutherane Sfântul Mihail din Praga. Proiectul misionar al Bisericii Lutherane Sinodul Missouri poartă numele de Biserica Lutherană Confesională din România[10].

Bisericile Luterane Confesionale au revenit la valorile teologice ale Reformei Luterane, declarând faptul că Sfânta Scriptură este cu adevărat și în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum vom vedea pe parcursul acestui articol. De asemenea, Bisericile Luterane Confesionale au revenit la închinarea liturgică din Secolul al XVI-lea, reformând închinarea care purta amprenta pietismului.

Astfel, o parte din Biserica Luterană a revenit la ceea ce a fost Biserica Luterană în timpul Reformei lui Martin Luther, iar despre teologia acestor Biserici Luterane Confesionale cu privire la rolul și importanța Sfintelor Scripturi vom dezbate în paginile următoare ale acestui articol. După o secțiune dedicată analizei doctrinei despre Sfânta Scriptură în teologia Bisericilor Luterane Confesionale, vom trece în revistă, sumarizat, și perspectiva majorității Bisericilor Luterane, Biserici care nu mai împărtășesc valorile teologice ale Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, așa cum acestea se regăsesc în Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea care formează Cartea Concordiei.

2. Revelația lui Dumnezeu în Cuvântul Sfânt

Pentru Bisericile Lutherane Confesionale, revelația Sfintelor Scripturi reprezintă fundamentul credinței, a teologiei și a vieții și închinării Bisericii[11]. La Dieta de la Augsburg, din 1518, răspunzându-i Cardinalului Cajetan, reformatorul Martin Luther a afirmat faptul că absolut toate lucrurile, inclusiv Biserica, se află sub autoritatea Sfintelor Scripturi iar adevărul Sfintelor Scripturi trebuie să se afle întotdeauna pe primul loc[12]. Cel mai important strigăt al Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea a fost Sola Scriptura, deoarece întreaga Reformă inițiată de către Martin Luther s-a bazat pe afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu. Toată învățătura Bisericii Lutherane este fundamentată pe revelația lui Dumnezeu oferită omului în paginile Sfintei Scripturi.

Teologia luterană confesională afirmă faptul că omul nu ar fi putut niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu dacă acesta nu s-ar fi revelat din proprie inițiativă[13]. În absența acestei revelații, adevărurile despre Dumnezeu ar fi rămas necunoscute omului chiar și în starea acestuia de sfințenie, stare care a caracterizat natura umană înainte de căderea în păcat a lui Adam. Teologia luterană confesională afirmă faptul că această revelație divină a avut loc, inițial, în creație, în natură și în conștiința omului[14]. Această formă de revelație a lui Dumnezeu este denumită revelația naturală. Despre această revelație naturală ne vorbește Sfântul Apostol Paul în Epistola adresată Bisericii din Roma, acolo unde citim astfel:

[Legea] este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc (Rom.2,15) […] Pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza. (Rom.1,19-20)[15]

Din nefericire însă, după căderea în păcat a lui Adam, această revelație naturală a fost compromisă deoarece păcatul a corupt pe deplin întreaga ființă umană, afectând radical rațiunea și voința umană, după cum învață Formula Concordiei[16]. Omul nu mai poate să îl cunoască și să îl înțeleagă pe Dumnezeu în mod corect prin intermediul propriilor sale facultăți. Ba mai mult, apelând la rațiune, emoție și voință, omul nu face decât să se îndepărteze de Dumnezeu alimentând o stare de ostilitate față de Dumnezeu și de rezistență față de poruncile acestuia, stare definită prin expresia concupiscentia[17]. Sfântul Apostol Paul vorbește despre această neputință a naturii umane de al cunoaște și de al urma în mod corect pe Dumnezeu în prima scrisoare scrisă Bisericii din Corint:

Omul [numai] cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual. (1 Cor. 2,14)

Această stare de corupție profundă a naturii umane avea să caracterizeze absolut fiecare ființă umană născută pe cale naturală din Adam și Eva și din urmașii acestora.

În mila lui divină, Dumnezeu a ales să nu abandoneze omul căzut în păcat, ci s-a revelat acestuia într-un mod cu totul special. Acest nou tip de revelația poartă denumirea de revelație supranaturală, fiind una complet externă omului corupt de păcat. Această revelație specială a fost făcută în Domnul Isus Cristos, Cuvântul întrupat prin care Fiul lui Dumnezeu a coborât în mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut acestora atât în calitate de creator dar, în mod special, în calitate de Mântuitor. Pentru a pregăti omul în vederea întâlniri acestuia cu Creatorul și Mântuitorul său, Dumnezeu a oferit omului o revelație supranaturală prin Sfinții Profeți ai poporului Israel, iar această revelație a fost pusă în scris sub inspirația Duhului Sfânt, alcătuind Scriptura Vechiului Testament. După înălțarea la cer a Domnului Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu în Fiul său întrupat pentru salvarea omului din păcat a fost pusă în scris, sub inspirația Duhului Sfânt, de către Sfinții Apostoli și Ucenici, alcătuind astfel Scriptura Noului Testament. Astfel, revelația supranaturală a lui Dumnezeu în Fiul Său, Isus Cristos, este vie în paginile Sfintei Scripturi care, datorită faptului că sunt în mod direct opera Duhului Sfânt, poartă numele de Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia luterană confesională afirmă faptul că Biserica lui Cristos este mai veche decât este Sfânta Scriptură, avându-și originea în promisiunea lui Dumnezeu de mântuire făcută proto-părinților după cădere acestora în păcat[18], promisiune care spune următoarele:

Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen. 3,15)

Această promisiune a reprezentat prima revelare a lui Dumnezeu în calitate de Mântuitor al omului din păcat. Începând din acest moment, Dumnezeu s-a revelat oamenilor prin intermediul Cuvântului vorbit. Acest cuvânt oral al lui Dumnezeu a fost proclamat până în momentul în care Sfântul Profet Moise a fost chemat ca, prin inspirația Duhului Sfânt, să pună Cuvântul lui Dumnezeu în scris[19]. Prin revelația scrisă, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, Dumnezeu s-a descoperit omenirii păcătoase, revelând răscumpărarea omului din păcat prin jertfa lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel veșnic[20].

3. Locul și rolul Sfintelor Scripturi în Bisericile Lutherane Confesionale

Reformatorul german Martin Luther considera revelația scrisă a lui Dumnezeu ca reprezentând singura normă de trăire a credinței, fiind singura resursă din care omul poate să înțeleagă voia lui Dumnezeu cu privire la viața dar și modul în care Dumnezeu l-a salvat din robia păcatului, a morții și a diavolului. Acest concept nu a fost unul revoluționar deoarece el a fost fundamental inclusiv pentru Sfinții Părinți ai Bisericii care vedeau Sfânta Scriptură, atât Vechiul cât și Noul Testament, drept autoritatea finală pentru Biserica lui Cristos[21]. Pentru reformatorii lutherani din Secolul al XVI-lea, Sfânta Scriptură este norma normas, sau autoritatea absolută, norma tuturor normelor atât pentru viața creștinului cât și pentru Biserica lui Cristos, spre deosebire de orice tradiție sau autoritate umană care sunt norma normata[22]. Cu alte cuvinte, în Biserica Luterană Confesională, autoritatea absolută îi aparține Cuvântului lui Dumnezeu, ci nu conciliilor sau decretelor bisericești[23]. Toate acestea trebuie să se supună autorității Cuvântului lui Dumnezeu iar acesta din urmă le validează sau le condamnă. Aceste aspecte fac ca Sfânta Scriptură să fie o carte cu adevărat unică.

Sfânta Scriptură nu se distinge însă numai prin autoritatea de care se bucură în Biserică. Trebuie să întărim afirmația conform căreia autoritatea Sfintelor Scripturi nu este conferită de către Biserica lui Cristos, ci poporul lui Dumnezeu nu face altceva decât să recunoască această autoritate unică. Autoritatea Sfintelor Scripturi nu provine din Biserică, nici de la autorii săi umani și nici de la cititorii săi. Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, spre deosebire de marea majoritate dintre Bisericile Luterane liberale din prezent, afirma faptul că Sfânta Scriptură este inspirată de către Duhul Sfânt iar Duhul Sfânt este prezent realmente în Sfânta Scriptură. De fapt, reformatorul Martin Luther credea și mărturisea faptul că autorul Sfintelor Scripturi nu este omul ci Dumnezeu însuși[24]. În Sfânta Scriptură nu auzim vorbele unor oameni ci exclusiv vorbirea lui Dumnezeu. Această poziție este afirmată încă din zorii Reformei, atunci când, la Dieta de la Worms[25], Martin Luther face următoarea afirmație:

[…] dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor sau prin pură raţiune, căci eu nu mă încred numai în papă sau numai în concilii, întrucât este ştiut că s‑au făcut vinovaţi de greşeli şi contradicţii, atunci rămân legat de Scripturile pe care le‑am citat, iar conştiinţa mea este înrobită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot şi nu vreau să retractez nimic, pentru că nu este nici corect, nici sănătos să te împotrivești propriei conştiinţe. Nu pot face altfel, aceasta este poziţia mea, fie ca Dumnezeu să-mi ajute. Amin![26].

Pentru Biserica Lutherană Confesională, Cuvântul Sfânt este realmente Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care a inspirat pe autorii umani care au pus în scris acest Cuvânt. Astfel, Duhul Sfânt a inspirat în mod direct scrierea fiecăreia dintre cele șaizeci și șase de cărți care alcătuiesc Sfânta Scriptură[27].

Despre modul în care Sfânta Scriptură a fost inspirată de către Duhul Sfânt, teologii luterani confesionali afirmă faptul că scrierea acestor cărți nu a fost doar coordonată de către Duhul Sfânt și nici nu a constat doar într-o asistență oferită autorilor umani. Inspirația se referă la faptul că fiecare cuvânt care este scris în Sfânta Scriptură îi aparține lui Dumnezeu[28]. Lutheranii confesionali afirmă că absolut Scriptura este inspirată de către Dumnezeu în totalitatea ei, ci nu doar în anumite părți sau pasaje. Astfel, despre Scriptura Vechiului Testament se afirmă faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu, același lucru fiind, de asemenea, valabil și pentru Scrierile Sfinților Apostoli și Ucenici[29]. Sfânta Scriptura nu este o lucrare de colaborare a omului cu Dumnezeu, ci este opera unilaterală a lui Dumnezeu. Dumnezeu este cauza primară a Sfintelor Scripturi, el inspirându-i pe autorii umani despre care se afirmă faptul că sunt cauza instrumentală a revelației divine[30]. Teologia luterană confesională, afirmă faptul că Sfânta Scriptură este cuvântul actual și viu al lui Dumnezeu. Atunci când este citit Cuvântul lui Dumnezeu, însuși Dumnezeu ne vorbește. De aceea, pentru luteranii confesionali, expresia Sfânta Scriptură spune este sinonimă cu expresia Dumnezeu spune[31]. Sfânta Scriptură nu este numai o relatare a ceea ce Dumnezeu a spus, o poveste a Cuvântului lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ne vorbește chiar în prezent prin Sfânta Scriptură. Atunci când consacră elementele Sfintei Euharistii – atunci când preotul luteran confesional spune cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii - miracolul prezenței lui Cristos are loc datorită faptul că Domnul Isus Cristos însuși este cel care spune acele cuvinte. Când citesc s-au ascultă Sfânta Scriptură, luteranii confesionali îl ascultă pe Dumnezeu vorbindu-le.

Inspirația Sfintelor Scripturi este una verbală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a inspirat niște idei unor autori umani care mai apoi au pus aceste idei în scris în conformitate cu propria lor înțelegere, ci Duhul Sfânt este cel care a spus cuvintele pe care sfinții autori ai Scripturii le-au pus în scris ca atare[32]. În consecință, deși nu aveam de-a face cu o dictare mecanică a acestor cuvinte de către Duhul Sfânt[33], teologia lutherană confesională afirmă faptul că Dumnezeu a inspirat cuvintele pe care le regăsim în Sfânta Scriptură. În acest sens, Martin Luther afirma faptul că Sfânta Scriptură este inspirată la nivelul frazelor și al propozițiilor și chiar a cuvintelor care le alcătuiesc[34]. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură este efectiv vorbită de Dumnezeu, Cuvântul vorbit de către Dumnezeu pentru om.

Afirmând principiul Sola Scriptura, luteranii confesionali declară faptul că Sfânta Scriptură, fiind în totalitatea ei Cuvântul inspirat de către Dumnezeu, are autoritate absolută, autoritate care se fundamentează exclusiv pe autorul ei. Nu autori umani oferă această autoritate. Ba mai mult, nu puțini dintre autori umani au fost oameni care au avut probleme spirituale majore. Autoritatea Sfintei Scripturi este oferită de către Duhul lui Dumnezeu despre care, Crezul Niceo-Constantinopolitan afirmă astfel:

Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede; care împreună cu Tatăl şi cu Fiu este adorat şi preamărit şi a grăit prin proroci[35]

Prin aceste afirmații, Crezul Niceo-Constantinopolitan confirmă faptul că Sfintele Scripturi sunt în totalitate opera unilaterală a Duhului lui Dumnezeu iar Sfinții Prorocii și Sfinții Apostoli nu au fost decât unelte care au pus acest Cuvânt în scris.

Autoritatea Sfintelor Scripturi provine și din alte două caracteristici importante pe care Bisericile Luterane Confesionale le mărturisesc pe deplin. Este vorba despre infailibilitatea și ineranța Sfintelor Scripturi. Ambele concepte se fundamentează pe doctrina inspirației divine a Sfintelor Scripturi și nu pot exista dacă această doctrina atât de importantă este înlăturată.

Infailibilitatea se referă la faptul că Sfânta Scriptură nu conține nici un fel de eroare în paginile ei. Acest lucru este perfect adevărat deoarece Dumnezeu însuși, autorul Sfintelor Scripturi, este fără eroare și nu poate propaga erori. Martin Luther susținea infailibilitatea Sfintelor Scripturi afirmând faptul că ori de către ori citim sau ascultăm Sfânta Scriptură noi citim și ascultăm efectiv cuvintele lui Dumnezeu[36]. Acest lucru nu este valabil doar în afirmații doctrinare ci și în aspecte secundare precum cele istorice, geografice, politice sau sociale. Fiind în mod complet Cuvântul lui Dumnezeu, avem garanția că Sfânta Scriptură este fără greșeală în toate privințele, chiar și la nivelul gramaticii folosite în cadrul textului original[37].

Ineranța Sfintelor Scripturi este un concept care vine ca o extensie a infailibilității. Fiind opera lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu numai că nu are greșeală sau contradicție în paginile ei, ci acest lucru este absolut imposibil deoarece nu este cu putință ca în Dumnezeu să fie eroare. Pasajele din Sfânta Scriptură despre care se afirmă că se contrazic reciproc sunt mai degrabă paradoxuri decât contraziceri. De asemenea, faptul că anumite pasaje nu pot să fie înțelese în mod clar sau că unele informații istorico-geografice nu por să fie armonizate cu ceea ce cunoaștem în momentul de față, nu face ca Scriptura să piardă aceste două importante caracteristici, infailibilitatea respectiv ineranța[38]. Este important să remarcăm faptul că infailibilitatea și ineranța se aplică textelor originale ci nu neapărat traducerilor.

O altă caracteristică pe care luteranii confesionali o mărturisesc cu privire la Scriptură este legată de claritatea, suficiența și eficiența acesteia în viața credinciosului. Cu privire la eficiență, reformatorul Martin Luther afirma faptul că nici o altă carte nu este atât de clară în modul de expunere a învățăturilor așa cum este Sfânta Scriptură[39]. Sfânta Scriptură nu poartă nici un fel de mesaj ascuns. Această acuratețe a Sfintelor Scripturi este rodul inspirației divine. Cu toate acestea, există în Sfânta Scriptură pasaje care sunt mai clare decât altele[40], după cum afirmă teologul german Johannes Gerhard[41]. Cu toate acestea, prin iluminarea Duhului Sfânt și prin aplicarea regulilor hermeneutice, chiar și pasajele greu de înțeles devin clare. Este important însă ca parcurgerea acestor paragrafe să fie făcută cu rugăciune și meditație la întregul Cuvânt Sfânt ci nu doar la fragmente rupte de context. Martin Luther afirma faptul că în materie de informații care ne sunt necesare pentru mântuire, Sfânta Scriptură este foarte clară și nu lasă loc de neînțelegeri[42].

Trebuie să admitem faptul că această învățătură despre claritatea Sfintelor Scripturi nu exclude însă misterul credinței creștine. Există lucruri pe care omul nu le poate pătrunde cu mintea, acestea, prin voința lui Dumnezeu, fiind neclare pentru rațiunea umană. De aceea, unele afirmații ale Sfintei Scripturii rămân un mister și sunt asumate exclusiv prin credință. O astfel de învățătură, în viziunea luterană confesională, este cea care afirmă prezența reală a Domnului Isus Cristos cu trupul său adevărat și cu sângele său adevărat în pâinea și vinul sacramentului Sfintei Cine. Deși nu ne este clar din punct de vedere rațional cum se întâmplă acest lucru, luteranii confesionali acceptă această învățătură prin credință, punându-și încrederea în cuvintele Sfintelor Scripturi care spun:

Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!”. (1 Cor. 11, 23-25)

În privința suficienței Sfintei Scripturi, fiind unicul Cuvânt al lui Dumnezeu, luteranii confesionali consideră că această caracteristică este un rod absolut firesc. Trebuie însă să fim conștienți cu privire la faptul că Sfânta Scriptură nu este o enciclopedie atotcuprinzătoare cu privire la această lume. De aceea, luteranii confesionali mărturisesc faptul că Sfânta Scriptură este suficientă exclusiv în scopul pe care îl are, anume acela de a prezenta tot ceea ce omul are nevoie să știe pentru mântuire[43]. Este evident deci faptul că nu vorbim neapărat despre o suficiență în materie de informații istorice, geografice, politice sau sociale. Cuvintele Sfântului Apostol Paul sunt clare la acest capitol al suficienței, iar Biserica Lutherană Confesională privește aceste afirmații ca fiind garanția oferită de însuși Dumnezeu:

[…] cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3,15-17)

Teologia luterană confesională respinge ideea conform căreia revelația lui Dumnezeu este una progresivă și încă mai are loc în istorie. În acest sens, luteranii mărturisesc faptul că revelația este încheiată și este completă în Sfânta Scriptură, ne mai așteptându-se revelații suplimentare de la Dumnezeu. Ne mai existând revelații ulterioare stabilirii canonului Sfintei Scripturii, luteranii consideră că Biserica nu mai are profeți, așa cum afirmă Bisericile Adventiste, Penticostale și Martorii lui Iehova. Toate lucrările reformatorilor din Secolul al XVI-lea sunt rezultatul efortului uman cu privire la interpretarea Sfintelor Scripturi și, chiar dacă afirmăm că în munca lor aceștia au fost iluminați de către Duhul Sfânt, scrierile lor nu sunt inspirate și nici nu împărtășesc infailibilitatea și autoritatea Cuvântului Sfânt. În consecință, Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea nu aduc revelații noi ci reprezintă doar o sumarizare a modului în care luteranii din acea perioadă interpretau Sfintele Scripturi[44].

Bisericile Luterane din prezent, dintre care cea mai mare este Biserica Lutherană Sinodul Missouri, când spun faptul că subscriu la Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea nu doresc să afirme că fac din aceste documente norma lor de credință ci, faptul că ele aderă la interpretarea pe care aceste documente o dau învățăturii Sfintelor Scripturi, acesta din urmă rămânând unica normă de credință și trăire creștină.

Un ultim aspect pe care îl vom aborda cu privire la caracteristicile Sfintelor Scripturi este acela că acestea sunt eficiente în viața celui care, prin și cu credință, se apleacă asupra învățăturilor sale. În teologia luterană confesională, Cuvântul lui Dumnezeu este un veritabil mijloc al harului. Bisericile Luterane Confesionale recunosc două mijloace ale harului. Primul este Cuvântul lui Dumnezeu care se identifică cu Sfânta Scriptură iar al doilea mijloc de har sunt Sfintele Sacramente. Mijloacele harului sunt acele mijloace prin care Dumnezeu interacționează în mod continuu cu oamenii păcătoși pentru ai convinge pe aceștia de păcatul lor și pentru a le oferii iertarea acestor păcate în Cristos[45]. Astfel, Sfânta Scriptură este un mijloc al harului prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în omul păcătos.

Conform teologiei luterane confesionale, Sfânta Scriptură conține două mari părți, distincte una de alta dar prezente pe tot parcursul ei. Vorbim despre Legea lui Dumnezeu și Evanghelia lui Cristos. Deși se disting una de alta, atât Legea lui Dumnezeu cât și Evanghelia sunt Cuvântul deplin al lui Dumnezeu[46]. Legea ne prezintă voia pe care Dumnezeu o are cu omul iar rolul acesteia este acela de a ne convinge asupra faptului că în noi și prin noi înșine suntem păcătoși și pierduți pentru eternitate. Legea este cea care zdrobește în noi pretenția falsă cu privire la faptul că suntem drepți înaintea lui Dumnezeu prin propriile noastre fapte. Legea lui Dumnezeu coboară omul de pe piedestalul auto-îndreptățirii la realitatea în care se află, aceea de a fi mort în păcate și aflat în robia diavolului. Legea lui Dumnezeu proclamă condamnare peste orice ființă umană care eșuează în a ține toate prescripțiile ei[47]. În consecință, Legea nu este de una singură un mijloc al salvării ci unul al condamnării. Legea lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu care ne condamnă pentru păcatele noastre. Dar, în Sfânta Scriptură nu există doar Legea care condamnă ci și Evanghelia lui Cristos care este vestea cea bună cu privire la mântuire. Omul zdrobit de Legea lui Dumnezeu este invitat de către Evanghelia lui Cristos să se încreadă în promisiunea de mântuire pe care Dumnezeu o face prin Cristos în paginile ei. Evanghelia lui Cristos ne prezintă ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ca omul să fie salvat de sub blestemul Legii după cum ne spune însuși Sfântul Apostol Paul. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din proprie inițiativă devenind Dumnezeu-om, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Astfel Isus Cristos a trăit o viață de ascultare de Legea lui Dumnezeu, fiind singurul care a reușit acest lucru și făcând acest lucru în locul omului. Nefiind condamnat de propriul său păcat, Fiul lui Dumnezeu întrupat a putut să ia asupra lui toate păcatele și să suporte personal pedeapsa lui Dumnezeu pentru acestea. Astfel, prin jertfa sa pe Cruce, Isus Cristos a câștigat iertarea tuturor păcatelor noastre. Iar această iertare este oferită tuturor acelora care cred acest mesaj al mântuirii cuprins în Sfânta Evanghelie[48]. În Sfânta Evanghelie avem promisiune de iertare a păcatelor noastre făcută de însuși Dumnezeu, cel împotriva căruia omul a păcătuit. Din acest motiv, pentru că vestește iertarea tuturor acelor care se încred în promisiunea lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, în totalitatea ei, este un mijloc al harului.

Fiind un mijloc al harului, Sfânta Scriptură este complet eficientă în mântuirea omului. Teologia luterană confesională învață faptul că Duhul Sfânt este acela care lucrează credință în om iar această credință este creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Duhul Sfânt nu lucrează în afara Cuvântului lui Dumnezeu ci în Cuvântul lui Dumnezeu[49]. Conform teologiei luterane confesionale, Cuvântul lui Dumnezeu împrumută omnipotența lui Dumnezeu și astfel, Sfânta Scriptură nu doar ne transmite mesajul lui Dumnezeu ci ea are puterea efectivă de a lucra credință în inima omului și de al schimba pe acesta dintr-un păcătos într-un om credincios și supus lui Dumnezeu[50].

În concluzie, Biserica Luterană Confesională afirmă faptul că Sfânta Scriptură, deși este pusă în scris de către niște autori umani inspirați de către Dumnezeu, ea îl are ca autor pe Dumnezeu, fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Autoritatea Sfintei Scripturi nu este dată nici de Biserica și nici de cititorul ei ci exclusiv de către autorul ei divin. Biserica și oricare alt cititor al Sfintelor Scripturi trebuie să se supună Cuvântului lui Dumnezeu în sensul spus de Dumnezeu ci nu în sensul în care ei îl înțeleg și îl interpretează. De aceea, pentru Biserica Luterană Confesională, autoritatea Sfintelor Scripturi afirmă faptul că Biserica și cititorul se supun autorității Scripturii ci nu vor supune Sfânta Scriptură rațiunii umane chiar dacă acesta este efortul intelectual al Bisericii. Sfânta Scriptură este cristocentrică și are un scop soteriologic. Sfânta Scriptură revelează modul în care Dumnezeu acționează prin Cristos, Fiul său întrupat, pentru mântuirea omului păcătos.

4. Sfintele Scripturii, Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea și Tradiția din perspectivă lutherană confesională.

Pentru Bisericile Luterane Confesionale, Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul vorbit de către Dumnezeu în fiecare aspect al ei. Nu există în Sfânta Scriptură pasaje care să nu fi fost vorbite de către Dumnezeu și care să fie rodul efortului uman. Datorită faptului că Sfânta Scriptură este într-u totul Cuvântul lui Dumnezeu, luteranii confesionali consideră că nu este nevoie de absolut nici o dovadă suplimentară cu privire la autoritatea acestei Cărți Sfinte pentru Biserica Lutherană Confesională. Pornind de la cuvintele reformatorului German, Martin Luther, care spun că Sfânta Scriptură este mama Bisericii[51], luteranii confesionali afirmă faptul că Biserica lor este una cu adevărat Evanghelică, având ca fundație Sfânta Scriptură, Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură judecă Biserica și este norma cu autoritate absolută în materie dogmatică, viață liturgică și trăire a credinței.

Așa cum am afirmat pe parcursul acestui articol, Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea sunt la rândul lor subordonate Cuvântului lui Dumnezeu și judecate de către aceasta. În consecință, deși Bisericile Luterane Confesionale subscriu la aceste documente de credință ca reprezentând sumarizarea credinței lor, acestea afirmă faptul că Sfânta Scriptură este autoritatea supremă. Această afirmație nu trebuie să ne facă să credem faptul că Bisericile Luterane Confesionale sfidează tradiția Bisericii Creștine. Bisericile Luterane Confesionale acordă o mare importanță tradiției dar impun condiția ca aceasta să rămână subordonată Sfintelor Scripturi. Scrierile Sfinților Părinți sunt considerate ca fiind o adevărată comoară teologică a Bisericii lui Cristos. Martin Luther însuși considera faptul că scrierile Sfinților Părinți ne sunt de folos în interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu dar aceste scrieri nu sunt inspirate de Dumnezeu, așa cum susține, de exemplu, tradiția teologică ortodoxă[52]. Astfel, în viziunea teologiei luterane confesionale, scrierile patristice sunt extrem de valoroase dar ele se subordonează și sunt filtrate de către Sfânta Scriptură. Învățătura aflată în armonie cu Sfânta Scriptură este însușită de către teologia luterană confesională în timp ce, dacă contrazice Sfintele Scripturi, acesta trebuie respinsă deoarece ea poate întuneca adevărul lui Dumnezeu[53]. În acest sens, atunci când evalua o scriere patristică, Martin Luther căuta să vadă dacă acesta promova mesajul Sfintei Scripturi sau dacă nu cumva îl punea în umbră[54].

De asemenea, conciliile Bisericii sunt foarte valoroase pentru luteranii confesionali care mărturisesc deciziile teologice adoptate de primele șapte Concilii Ecumenice. Cu toate acestea, hotărârile și formulările Conciliilor trebuie supuse autorității Sfintelor Scripturi. Ele nu au autoritate în sine însuși, așa cum a afirmat teologia răsăriteană[55] ci autoritatea acestora este cântărită și hotărâtă de către Sfânta Scriptură[56].

În concluzie, conceptul luteran de sola Scriptura[57] nu se traduce prin sine Traditione[58]. Luteranismul confesional nu respinge tradiția decât în acele aspecte care contrazic Sfânta Scriptură[59]. Prin sola Scriptura, luteranii confesionali înțeleg faptul că numai Sfânta Scriptură este inspirată de către Dumnezeu. Tradiția, asemenea Mărturisirilor de Credință din Secolul al XVI-lea, nu beneficiază de o astfel de caracteristică specială și supranaturală. Cum doar Cuvântul lui Dumnezeu este cu adevărat inspirat, orice rezultat al activității Bisericii, fie că ne referim la tradiție sau la Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea, nu poate să constituie o sursă paralelă sau secundară de revelație a lui Dumnezeu deoarece acesta nu este inspirat de către Dumnezeu și nu este produsul lui Dumnezeu[60]. Acest argument este imperativ pentru Biserica Lutherană Confesională și este fundamental în relația Bisericii cu tradiția și cu Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea. Trebuie să nu uităm faptul că Reforma Luterană a constat în trecerea învățăturilor Bisericii Medievale prin filtrul Sfintei Scripturi. Toate acele învățături care au corespuns standardelor Sfintelor Scripturi au fost păstrate, în timp ce acele tradiții care au fost introduse în Biserică în mod abuziv au fost înlăturate. Astfel, vocea Bisericii nu este și nici nu trebuie să fie vreodată alt ceva decât vocea curată a Sfintei Scripturi[61], care nu este alt ceva decât vocea lui Dumnezeu.

5. Locul Sfintelor Scripturi în luteranismul modern și post-modern

Deși pentru luteranii confesionali, Sfânta Scriptură este unica norma doctrinae[62], fiind unicul fundament al doctrinelor creștine, din păcate, în prezent, marea majoritate a Bisericilor Luterane nu împărtășesc aceste afirmații. Așa cum am afirmat în introducerea acestui articol, teologia luterană a fost afectată de mișcarea pietistă dezvoltată de către Philip Spener, prin care credincioșii erau chemați să se concentreze pe o experiență individuală cu Dumnezeu, dar și de teologia liberală care a îndreptat teologia luterană spre un raționalism excesiv, argumentând că principiile creștine nu trebuie să fie acceptate fără un suport rațional concret[63]. Ambele curente au afectat grav doctrina Reformei Luterane despre Sfânta Scriptură. Secolul al XIX-lea a adus o abordare științifică a Sfintelor Scripturi, ceea ce a făcut ca poziția Reformei Luterane cu privire la Sfânta Scriptură să fie reformulată. Acțiunea Duhului Sfânt în scrierea Cuvântului lui Dumnezeu a fost înlocuită cu acțiunea rațiunii și a sentimentelor umane. În același mod, interpretarea Sfintelor Scripturi nu mai este făcută în lumina Duhului Sfânt, ci în virtutea exercițiului rațiunii, a vocii conștiinței și în consens cu emoțiile generate. Astfel, autoritatea finală nu mai aparține Sfintelor Scripturi ci ea este transferată factorului uman care decide sau nu dacă ceea ce Sfânta Scriptură afirmă este sau nu adevărat[64].

Prima caracteristică a Sfintelor Scripturi care a fost desființată de către teologii liberali a fost chiar inspirația acesteia. Un alt pas a fost acela de a exclude supranaturalul din Sfânta Scriptură. Astfel, teologii liberali, dintre care la acest capitol se distinge Rudolf Bultmann, au făcut eforturi consistente pentru a se debarasa de doctrine precum Trinitatea, întruparea lui Cristos, nașterea din Fecioară și doctrina învierii, fiecare dintre aceste învățături importante ale Sfintelor Scripturi fiind considerate depășite, de neînțeles prin prisma rațiunii și neacceptabile pentru omul modern[65].

Teologia luterană modernă a depus eforturi de a face o separare a ceea ce este divin și ceea ce este uman în Sfânta Scriptură. S-a ajuns astfel la concluzia avansată de neo-ortodoxie[66], conform căreia Sfânta Scriptură nu este în sinea ei Cuvântul lui Dumnezeu ci ea conține Revelația lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, anumite părți din Sfânta Scriptură sunt revelație iar altele, în special aspectele istorice, nu sunt. Consecința a fost aceea că Sfânta Scriptură nu este infailibilă în totalitatea ei deoarece infailibil este numai Cuvântul lui Dumnezeu care este conținut de Sfânta Scriptură. Karl Barth a fost unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai teoriilor neo-ortodoxe. Cu toate că s-a dorit un răspuns dat teologiei liberale care elimina în mod complet existența Cuvântului lui Dumnezeu în Scriptură, neo-ortodoxia a negat, în aceeași măsură, credința Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea cu privire la Sfânta Scriptură prin faptul că a negat învățătura ortodoxiei luterane care spune că Sfânta Scriptură este în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu[67]. Pentru neo-ortodoxie Sfânta Scriptură nu este o revelație ci o mărturie despre revelație, adevărata revelație nefiind una în cuvinte, ci regăsindu-se doar în Isus Cristos. Evenimentele pe care Sfânta Scriptură le narează sunt doar niște povestiri ale vieții și activității lui Isus Cristos și ele sunt supuse greșelii deoarece sunt mai de grabă rodul amintirilor omului ci nu în mod necesar rodul inspirației Duhului Sfânt[68].

Dietrich Bonhoeffer[69], deși a dorit să adopte o poziționare mai conservatoare cu privire la credința luterană în ceea ce privește învățătura despre Sfintele Scripturi, teologul german s-a lăsat influențat de existențialismul lui Bultmann dar și de neo-ortodoxia lui Barth. Bonhoeffer spunea faptul că religia nu ne ajută să îl găsim pe Dumnezeu și nici să fim de folos aproapelui nostru[70]. Deși respingea propunerea lui Immanuel Kant de al descoperi pe Dumnezeu doar prin intermediul rațiunii precum și părerea lui Friederich Schleiermacher de al descoperi pe Dumnezeu prin emoții și sentimente[71], Dietrich Bonhoeffer nu a fost un luteran confesional ci, sub influența neo-ortodoxiei, el nega faptul că revelația lui Dumnezeu se poate identifica exclusiv cu Sfânta Scriptură, teologul german chiar criticând ortodoxia luterană pentru faptul că susținea cu fermitate acest lucru[72].

Există teologi moderni, influențați de către gândirea neo-ortodoxiei care afirmă faptul că inspirate nu port să fie decât cuvintele spuse de către Dumnezeu Tatăl și de către Isus Cristos. Raportându-se în mod conștient sau nu la această teorie, multe edituri au tipărit Sfânta Scriptură având cuvintele divine, cele spuse de către Dumnezeu Tatăl și Fiul, semnalate cu culoarea roșie.

Astfel, la aproape cinci sute de ani de la nașterea Reformei Luterane în Germania, cele mai multe Biserici Luterane și cei mai mulți teologi luterani au ajuns să nu mai adere și să nu mai predea aproape nici una dintre valorile teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, ci chiar să îmbrățișeze, nu puțini dintre ei, celebra teologie a morții lui Dumnezeu[73]. Mulți dintre cei care s-au împotrivit teologiei liberale, din nefericire, au ales să adere la principiile avansate de către Paul Tillich care considera faptul că religia și cultura trebuie să meargă împreună iar religia trebuie să se adapteze la cerințele culturale. Pentru Tillich, Dumnezeu are sens doar în măsura în care acesta coboară în existența omului iar acest lucru înseamnă interacționarea lui Dumnezeu cu mediul cultural. Pentru Tillich, Sfânta Scriptură este o carte care conține simboluri, ci nu adevăruri concrete[74], Sfânta Scriptură neavând nicio legătură cu revelația.

În prezent, deși își poartă cu mândrie numele de luteran, cele mai multe Biserici Luterane mai au în comun cu Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea doar rădăcinile istorice. Federația Luterană Mondială, organism ecumenic la care au aderat aproximativ două treimi dintre Bisericile Luterane, nu doar că nu mai acordă nici un fel de importanță teologiei luterane din Secolul al XVI-lea, dar a adoptat credințe și practici care contrazic această teologie a părinților luteranismului. Federația Luterană Mondială a aprobat ordinarea femeilor în slujirea pastorală, practică condamnată de către Sfânta Scriptură prin gura inspirată a Sfântului Apostol Paul. Mai mult, Federația Luterană Mondială a aprobat homosexualitatea, cerând Bisericilor care o compun să oficializeze căsătorii homosexuale și chiar să ordineze persoane care practică relații homosexuale. În anul 1973, Bisericile Luterane din Europa care fac parte din Federația Luterană Mondială au semnat împreună cu Bisericile Reformate (Calvine)[75] Tratatul de la Leuenberg. Conform acestui tratat, între Bisericile Luterane și cele Reformate nu mai există bariere doctrinare și astfel, cele două Bisericii Protestante se pot închina și împărtășii – cu referire la Sfânta Euharistie – împreună. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că Bisericile luterane care formează Federația Luterană Mondială nu mai acordă nicio importanță Mărturisirilor de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea respectiv cele Reformate nu mai acordă atenție Mărturisirilor de Credință Reformate.

Considerând faptul că Sfânta Scriptură nu este Cuvântul inspirat, infailibil și autoritar al lui Dumnezeu, Bisericile Luterane care compun Federația Luterană Mondială nu mai au niciun fel de barieră sau reper cu privire la ceea ce este păcat și ceea ce este sfânt, ceea ce Dumnezeu cere și ceea ce Dumnezeu interzice, Bisericile rătăcindu-se nu doar de la credința luterană din Secolul al XVI-lea, ci inclusiv de la valorile credinței creștine, așa cum este astăzi cazul Bisericii Luterane din Suedia.

6. Concluzie

Deși este rezultatul direct al Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, luteranismul modern suferă o criză profundă. Puține Biserici Creștine au mai experimentat o alienare atât de profundă față de valorile care au stat la baza apariției lor. Cele mai multe Biserici Luterane din prezent nu sunt străine doar de valorile teologice ale Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea așa cum acestea au fost sumarizate în Cartea Concordiei ci și de valorile tradiționale ale credinței creștine așa cum acestea sunt revelate în Sfânta Scriptură. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că s-a renunțat la doctrina fundamentală despre Sfânta Scriptură așa cum ea a fost predicată de Biserica Luterană în timpul Reformei. Făcând din Sfânta Scriptură o carte fără nici un fel e valoare, Bisericile Luterane au pierdut orice reper de credință și trăire creștină afundându-se într-o apostazie fără precedent.

Totuși, la fel ca în vremea Sfântului Profet Ilie, Dumnezeu nu a lăsat ca învățătura Reformei Luterane să se piardă. Secolul XX este un secol al înstrăinării celor mai multe Biserici Luterane de valorile creștine dar, în același timp este și secolul renașterii luteranismului confesional și a Bisericilor Luterane Confesionale, Biserici în care credința luterană pulsează la fel de puternic cum o făcea în Secolul al XVI-lea. Ghidați de Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea, luteranii confesionali au readus Sfânta Scriptură la importanța și autoritatea de care se bucura aceasta în timpul Reformei Luterane. Declarând-o ca fiind în totalitate Cuvântul inspirat, infailibil și inerant al lui Dumnezeu, Bisericile Luterane Confesionale s-au detașat de teologia apostaziată dar și de practicile non-creștine care caracterizează Bisericile Luterane membre în Federația Luterană Mondială. Astfel, inima luteranismul, conceput de sola Scriptura, continua să bată cu putere și să vestească credința în Cristos exact așa cum Biserica a făcut-o în Secolul al XVI-lea. Teologia și închinarea liturgică a Bisericilor Luterane Confesionale a revenit la forma predicată de către Martin Luther și teologii ortodoxiei luterane și pe care o găsim sumarizată în Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

Cromarty Jim; Cetate tare este Dumnezeul nostru, povestea vieții lui Martin Luther, Oradea 2002

Enns Paul, Manual Teologic, Oradea 2005

Henry Jacobs, Hass John (edit.), The lutheran cyclopedia, New York 1899

Hill Jonathan, Istoria gândirii creștine: istoria fascinantă a marilor gânditori creștini și contribuția lor la modelarea lumii așa cum o știm, Oradea 2007

Huggenvik Theodore, We belive – An elementary re-affirmation of the fundamentals of the Evangelical Christian Religion, Minneapolis 1950

Maier Gerhard, Hermeneutică biblică, Sibiu 2008

Mueller Theodore, Christian Dogmatics. A handbook of doctrinal theology for pastors, teachers and laymen, Saint Louis 1955

Pelikan Jaroslav, Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei, (5 Vol), Vol.1, București 2005

Pieper Francis, Christian dogmatic, (3 Vol.), Vol.1, Saint Louis 1950

Plass Ewald, What Luther says: a practical in-home anthology for the active christian, Saint Louis 1959

S. Tobler (Coord.), De la conflict la comuniune: comemorarea reformei împreună în 2017: Raportul Comisiei Luterano-Romano-Catolice pentru unitatea Bisericii, Cluj Napoca/Oradea 2017

Saarnivaara Uuras, Hath God said?Who is right – the Bible or its critics?, Minnesota,

Schmid Heinrich, The doctrinal theology of the Evangelical Lutheran Church, Philadelphia 1889

Tobler Stefan, D. Oancea (coord.), Sfânta Scriptură și Tradiția Apostolică în mărturisirea Bisericii: primul dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania, Sibiu 2007,

Trifa Sorin, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, Adjud 2017

Veith Gene, J. Montgomery, Where Christ is present - A theology for all seasons on the 500th anniversary of the Reformation, Corona 2015

Walther Carl F., Law and Gospel: how to read and apply the Gospel, Saint Louis 2006

ARTICOLE:

Laato Timo, ”Romans as the completion of Bonhoeffer’s hermeneutics” în JETS 58/4 2015

BIBLIOGRAFIE DE REFERINȚĂ:

Kolb Rrobert, Wengert Rimothy (Edit.), The Book of Concord: The confessions of the Evangelical Lutheran Church, Minneapolis 2000.

Biblia, Departamentul de Cercetare Biblică a Bisericii Romano-Catolică din România, Iași 2016

[1] Această secțiune este fundamentată pe informații publice dar și pe materialele de curs ale Concordia Theological Seminary din Fort Wayne, Indiana. Informații similare pot fi găsite și în introducerea cărții Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională aparținând autorului acestui articol.

[2] O sumarizare a fundamentelor credinței luterane scrisă de către Martin Luther pentru ai ajuta pe laici să înțeleagă învățătura Bisericii Luterane. În Micul Catehism, Martin Luther explică Cele Zece Porunci, Crezul Apostolic, Rugăciunea Domnului Isus Cristos, Sacramentul Sfântului Botez, Sacramentul Altarului (Euharistia), Confesarea și Absoluția, dar și o serie de sfaturi pentru laici și câteva rugăciuni utile.

[3] Catehismul mare conține aceeași sumarizare a credinței luterane ca și Micul Catehism însă Martin Luther oferă explicații mult mai detaliate, documentul fiind adresat slujitorilor Bisericii Luterane.

[4] Sau Mărturisirea de Credință de la Augsburg, o sumarizare a credinței luterane scrisă de către Philip Melanchthon în anul 1530 pentru a fi prezentată înaintea împăratului Carol al V-lea în cadrul Dietei de la Augsburg.

[5] Philip Melanchthon scrie acest document ca răspuns la un document scris la porunca împăratului Carol al V-lea care condamna Mărturisirea de Credință de la Augsburg (Confesiunea Augustana).

[6] Au fost scrise de către Martin Luther pentru a fi prezentate de către delegația luterană care urma să ia parte la Conciliul de la Mantua (1536).

[7] Document apărut după trecerea la cele veșnice a lui Martin Luther și Philip Melanchthon, a fost scris de generația a doua de teologi luterani cu scopul de a afirma învățătura luterană în urma unor controverse care au lovit Biserica Luterană în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea. Formula Concordiei are o variantă sumarizată și una detaliată.

[8] Pietismul a fost o mișcare în sânul Bisericii Luterane apărută în a doua parte Secolului al XVII-lea. Pietismul considera că teologii ortodoxiei luterane au intelectualizat prea mult credința, acesta ajungând să constea doar într-o cunoaștere intelectuală a doctrinelor Bisericii și prea puțin în trăirea credinței. Pietismul a pus doctrinele în plan secundar și a încurajat o relație personală a omului cu Dumnezeu bazată mai degrabă pe sentimente. Cu timpul, atitudinea de sfidare a doctrinelor s-a accentuat atât de mult încât s-a ajuns ca acestea să nu mai aibă nici un fel de importanță, ba mai mult, doctrinele au fost considerate ca o piedică în trăirea personală a credinței. În consecință, pietismul s-a detașat de Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea, fiind doar o umbră palidă a ceea ce a fost credința luterană în Secolul al XVI-lea. Pietismul a influențat foarte mult Biserica Metodistă si Biserica Baptistă, stând la baza mai multor culte protestante radicale – cunoscute în România ca neoprotestante - apărute în Secolul al XIX-lea.

[9] Teologia liberală, apărută la începutul Secolului al XVIII-lea, a constat într-o abordare rațională, filozofică, a Sfintelor Scripturi. Teologia liberală a trecut învățătura Sfintei Scripturi prin valorile raționalismului ajungând să nu mai considera faptul că acestea sunt Cuvântului lui Dumnezeu inspirat de către Duhul Sfânt. Teologia liberală a pus l-a îndoială afirmațiile tradiționale cu privire la autorii Sfintelor Scripturi considerând că acestea au fost scrise mult mai recent decât s-a afirmat timp de secole. Respingând teoriile inspirației, infailibilității și ineranței, teologii liberali au transformat Sfânta Scriptură într-o carte obișnuită, rodul strict al gândirii religioase a unor oameni din primele secole ale creștinismului. Teologia liberală a ajuns să nege istoricitatea evenimentelor relatate în paginile Sfintelor Scripturi,în cele din urmă negând însăși întruparea, viața, patimile și învierea lui Cristos. Pentru teologii liberali, Sfânta Scriptură nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu iar Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea rămân doar o interpretare dată Scripturii în Secolul al XVI-lea fără nici o relevanță pentru prezent. Din păcate, începând cu zorii Secolului al XIX-lea, teologia liberală a ajuns să domine Biserica Luterană.

[10] detalii găsiți pe www.bisericalutherană.ro sau pe facebook la: https://www.facebook.com/EvanghelicLutheran/

[11] F. Hahn, Sfânta Scriptură – cea mai veche tradiție creștină și canon în S. Tobler, D. Oancea (coord.), Sfânta Scriptură și Tradiția Apostolică în mărturisirea Bisericii: primul dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania, Sibiu 2007, 58-71, aici 58

[12] G. Veith, J. Montgomery, Where Christ is present - A theology for all seasons on the 500th anniversary of the Reformation, Corona 2015, 69

[13] T. Huggenvik, We belive – An elementary re-affirmation of the fundamentals of the Evangelical Christian Religion, Minneapolis 1950, 10

[14] P. Enns, Manual Teologic, Oradea 2005, 158

[15] Pe tot parcursul acestui eseu, citatele din Sfânta Scriptură sunt luate din traducerea în limba română a Departamentului de Cercetare Biblică a Bisericii Romano-Catolice, Iași 2016. Toate citatele pot să fie verificate online pe site-ul http://bibliacatolica.ro/

[16] * * *, Formula of Concord, în Solid Declaration, Article 1, Original Sin, 11

[17] Termenul concupiscentia definește înclinarea naturală a omului spre păcat și spre opoziție cu Dumnezeu. Reformatorii Luterani din Secolul al XVI-lea afirmau faptul că după căderea în păcat a lui Adam, fiecare descendent al acestuia se naște cu o natura coruptă de păcat și astfel se află sub robia păcatului. În acest mod, fiecare om este orientat spre a se afla în opoziție cu Dumnezeu, sfidând voia acestuia în favoarea ascultării de păcat.

[18] S. Trifa, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, Adjud 2017, 57

[19] F. Pieper, Christian dogmatic, (3 Vol.), Vol.1, Saint Louis 1950, 193

[20] Enns, Manual Teologic, 161

[21] Veith, Where Christ is present, 66

[22] Hahn, Sfânta Scriptură, 59

[23] Pieper, Christian dogmatics, 202

[24] E. Plass, What Luther says: a practical in-home anthology for the active christian, Saint Louis 1959, 62

[25] Dieta de la Worms a fost o adunare deliberativă a prinților din Sfântul Imperiu Roman inițiată de către Împăratul Carol al V-lea. Dieta a avut printre temele de discuție și problema lui Martin Luther. Reformatorul german fusese excomunicat de către Biserica Romano-Catolică la 3 Ianuarie 1521 iar Dieta avea ca obiectiv să îl determine pe reformator să își retracteze afirmațiile și să revină în sânul Bisericii Romano-Catolice. Dieta de la Worms s-a desfășurat în perioada 28 Ianuarie - 25 Mai 1521. Martin Luther a fost chestionat în 17-18 Aprilie și, pentru că nu a retractat nici o afirmație, Dieta a emis Edictul de la Worms prin care reformatorul de la Wittenberg a fost condamnat ca eretic, iar oricine avea să îi ofere suport deveneau dușmani ai Bisericii. În schimb, oricine va ajuta ca reformatorul să fie prins, urma să fie răsplătit pentru acest efort.

[26] J. Cromarty; Cetate tare este Dumnezeul nostru, povestea vieții lui Martin Luther, Oradea 2002, 208.

[27] Huggenvik, We belive, 11

[28] T. Mueller, Christian Dogmatics. A handbook of doctrinal theology for pastors, teachers and laymen, Saint Louis 1955, 101-102

[29] Pieper, Christian dogmatics, 216

[30] Trifa, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, 58

[31] Pieper, Christian dogmatics, 216

[32] Ibidem

[33] Hahn, Sfânta Scriptură, 70

[34] Plass, What Luther says, 65

[35] Fragmentul este preluat de pe http://www.credinta-catolica.ro/compendiu-cbc/crezul/ (accesat la 27.01.2018)

[36] Pieper, Christian dogmatics, 281

[37] Trifa, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, 67

[38] Mueller, Christian Dogmatics, 111

[39] Plass, What Luther says, 73

[40] H. Schmid, The doctrinal theology of the Evangelical Lutheran Church, Philadelphia 1889, 90

[41] Johannes Gerhard este unul dintre cei mai cunoscuți teologi ai ortodoxiei luterane, făcând parte din a doua generație de teologi ai Reformei Luterane. A trăit între anii 1582 – 1637.

[42] Plass, What Luther says, 74

[43] Pieper, Christian dogmatics, 317

[44] Trifa, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, 78

[45] J. Henry, J. Hass (edit.), The lutheran cyclopedia, New York 1899, 204

[46] Mueller, Christian Dogmatics, 135

[47] Formula of Concord, în Solid Declaration, Article V, The Law and Gospel, 8-10

[48] C. Walther, Law and Gospel: how to read and apply the Gospel, Saint Louis 2006, 16

[49] Trifa, Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesională, 79

[50] Pieper, Christian dogmatics, 316

[51] Schmid, Doctrinal Theology of the Evangelical Lutheran Church, 56

[52] J. Pelikan, Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei, (5 Vol), Vol.1, București 2005; 49

[53] Hahn, Sfânta Scriptură, 59

[54] S. Tobler (Coord.), De la conflict la comuniune: comemorarea reformei împreună în 2017: Raportul Comisiei Luterano-Romano-Catolice pentru unitatea Bisericii, Cluj Napoca/Oradea 2017, 93

[55] Pelikan, Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei, 53

[56] Henry, The lutheran cyclopedia, 519

[57] Sola Scriptura sau numai Scriptura, primul și cel mai important dintre cele cinci formulări ale Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea. Aceste formulări sau ”strigăte” sunt: Sola Scriptura sau numai Scriptura, Sola Gratia sau numai harul, Sola Fide sau numai credința, Solus Cristus sau numai Cristos și Soli Deo Gloria sau gloria numai lui Dumnezeu.

[58] sine Traditione sau fără Tradiție

[59] Hahn, Sfânta Scriptură, 68-69.

[60] Veith, Where Christ is present, 71

[61] Pieper, Christian dogmatics, 203

[62] Pieper, Christian dogmatics, 350

[63] Enns, Manual Teologic, 464

[64] U. Saarnivaara, Hath God said?Who is right – the Bible or its critics?, Minnesota, 14-15

[65] J. Hill, Istoria gândirii creștine: istoria fascinantă a marilor gânditori creștini și contribuția lor la modelarea lumii așa cum o știm, Oradea 2007, 279

[66] Neo-ortodoxia s-a născut ca o învățătură opusă teologiei liberale. Principalul ei teolog este elvețianul Karl Bart.

[67] G. Maier, Hermeneutică biblică, Sibiu 2008, 316

[68] Enns, Manual Teologic, 467

[69] Dietrich Bonhoeffer a fost teolog german contemporan cu ideologia nazistă, considerat ca fiind un apologet modern al teologiei lui Martin Luther. Bonhoeffer a fost într-o puternică opoziție cu eforturile lui Adolf Hitler de a crea o Biserica luterană care să împărtășească și să predice ideologia nazistă. Fiind membru important al mișcării ecumenice mondiale, Bonhoeffer a căutat permanent să atragă atenția partenerilor de discuții cu privire la pericolul nazist atât pentru Germania cât și pentru întreaga lume. Concluzionând că dictatura lui Hitler nu poate sa fie oprită decât prin asasinarea liderului nazist, Bonhoeffer acceptă să participe la un complot care a eșuat. Bonhoeffer a fost încarcerat, acuzat de trădare și executat la 9 Aprilie 1945,

[70] Hill, Istoria gândirii creștine, 290

[71] Enns, Manual Teologic, 465

[72] T. Laato, ”Romans as the completion of Bonhoeffer’s hermeneutics” în JETS 58/4 2015, 709–729, 717

[73] Hill, Istoria gândirii creștine, 293

[74] Ibidem, 300-301

[75] Bisericile Reformate sunt rezultatul reformei desfășurate în Elveția de către teologii Huldrych Zwingli și Jean Calvin. Spre diferență de Bisericile Luterane, Bisericile Reformate resping doctrina prezenței reale a Domnului Isus Cristos cu trupul și cu sângele său în pâinea și vinul sacramental, susținând o prezență spirituală - în cazul lui Calvin – respectiv o prezență simbolică – în cazul lui Zwingli. Aproape toate Bisericile născute din Reforma Radicală au îmbrățișat viziunea teologică a lui Huldrych Zwingli considerând că Domnul Isus Cristos nu este prezent cu trupul și sângele său în Sacramentul Euharistiei. Acesta este poziția Bisericilor Metodiste, Baptiste, Adventiste de Ziua a Șaptea, Penticostale și a multor secte hetero-creștine moderne precum Martorii lui Iehova.